"Moromeţii" sau posibila întoarcere...

În vara anului 1950, Marin Preda a fost trimis de revista Contemporanul într-un sat de pe lângă Buzău, Căldăreşti, pentru documentare. A stat aproapre o lună şi a trăit în ritmul şi în pulsul vieţii de acolo. Volumul al II-lea din "Moromeţii" este fundamentat pe această experienţă rurală.

"N-a fost nevoie să mă duc la mine în sat pentru asta, erau în fond acelaşi an, aceiaşi oameni, îmi erau familiari. Am fost mulţi ani şi pe la mine prin sat şi prin alte sate, dar luna aceea, dintre toate, mi-a rămas în memorie ca un anume eclat. Când am scris «Moromeţii», volumul II, a trebuit să arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întâmplările; de acolo vin. Atât de interesante mi s-au părut şi atât de tare s-au contopit în memoria mea afectivă cu intenţiile mele secrete... Dacă nu aş fi făcut acea călătorie, poate că nu scriam cartea." (Florin Mugur, "Convorbiri cu Marin Preda", Ed. Albatros, 1973)

DEPLIN CONŞTIENT DE VOCAŢIA SA LITERARĂ
Marin Preda era de părere că statul pe loc al scriitorului care nu scrie este o condamnare la eşec. Accepta ideea că poţi să stai în acelaşi loc şi să citeşti. Dar statul pe loc, fără să faci nimic, era de neacceptat pentru prozator, care explică: "Prin a nu face nimic înţeleg exact ce fac unii artişti care se adună între ei şi pierd vremea în comun, nu o săptămână, nu două, ci ani de zile. Fenomenul acesta se poate observa uşor în viaţa artistică românească". Aceasta a fost concepţia unui autor care s-a luat în serios, fiind pe deplin conştient de vocaţia sa literară. Marin Preda considera că numai ceea ce a cunoscut şi trăit direct are valoare şi că ceea ce au trăit alţii are semnificaţie numai pentru ei. I-a povestit lui Florin Mugur, în cartea menţionată mai sus, că el, Marin Preda, a privit de câteva ori moartea în faţă, cu o senzaţie foarte puternică de sfidare liniştită, respingând agresiunea care încerca să se săvârşească asupra fiinţei sale. Se simţea suveran şi sigur pe fiinţa sa nemuritoare.

UN EPISOD DIN COPILĂRIE
Rememorând primele amintiri care l-au condus într-o spectaculoasă aventură spirituală, Marin Preda povesteşte un episod din copilărie. Într-o zi de iarnă, o întâmplare l-a făcut să devină conştient de existenţa sa. În casa familiei lui Tudor Călăraşu (tatăl scriitorului) din Siliştea Gumeşti, oameni mari aşezaţi în cerc, pe scaune mici, se uitau la copilul Marin acuzator, cu ostilitate. Cauza privirilor rele era că micuţul luase pâinea de pe masă, o strângea cu putere în braţe şi nu voia să dea nimănui din ea. Iar tatăl său, în loc să i-o ia cu forţa, cum, probabil, ar fi făcut ceilalţi, i-a spus copilului: "Ia-o, mă, şi pe asta!", întinzându-i încă o pâine. Atunci copilul a privit liniştit în jur şi a pus cuminte pâinea pe masă. În această scenă, sunt practic doar două personaje clare, ceilalţi reprezintă personajul colectiv, bănuit în penumbră. Copilul s-a manifestat ca individualitate, şi-a făcut simţită prezenţa în familie, printr-un gest de autoritate, iar tatăl, prin reacţia neaşteptată, atipică, a produs un efect de cedare, miraculos. Revelaţiile intelectuale vin mai târziu, pe când avea vreo 13 ani şi citea pe islaz, cu caii, "Biblia" şi Descartes.

UN MARIAJ ÎNTRE REALITATE ŞI PLĂSMUIRE
"Actul de creaţie este rezultatul vieţii interioare, secrete, a scriitorului", notează Marin Preda în volumul "Creaţie şi morală", apărut în 1989 la "Cartea Românească". Mărturiseşte despre sine că nu mai ştie exact dacă ceea ce povesteşte i s-a întâmplat cu adevărat, a fost rodul imaginaţiei, a visat sau este pur şi simplu un mariaj între realitate şi plăsmuire. Prozatorul este de părere că selecţionăm din viaţă întâmplările care ne pot susţine şi ne întăresc aspiraţiile. "Adunăm cu grijă asemenea lucruri, ca vietăţile acelea care depozitează mai multă hrană decât le trebuie în culcuşul lor subteran; să avem acolo, la nevoie, să ştim la ce să facem apel în cazul în care, în cursul existenţei noastre, vom cunoaşte un moment de confuzie sau de cădere." ("Convorbiri cu Marin Preda", "Cartea Românească", 1973) El, cel mai iubit dintre pământeni, sfâşiat de puterea cu care trăia şi înţelegea viaţa, oamenii, destinele, a sublimat realitatea, prin lumina scrisului său, în literatură.

DRAMA ŞI MÂNDRIA MOROMEŢILOR
În 1967, apare al doilea volum al romanului "Moromeţii", după 12 ani de la apariţia primului.  Aici, în al doilea volum, Preda răspândeşte, prin cuvintele lui Niculae, cel care aspira să îşi croiască viaţa singur, crezul: "Eu îmi caut eul meu". De aici pornesc tensiunile dintre Ilie Moromete şi fiul său Niculae. Copilul se refugiază în dragoste, prietenie şi reverie, dar, în acelaşi timp (în acord cu spiritul sfredelitor al tatălui său), caută răspuns la întrebările esenţiale: ce e viaţa, încotro ne îndreptăm, cum trebuie să trăim, ce e moartea etc. La întrebarea bătrânului Moromete "Din moment ce trăieşti bine, la ce îţi mai trebuie cartea?" , Niculae, contrariat şi răvăşit, răspunde: "Şi viermii trăiesc bine". Dialogurile dintre tată şi fiu trădează răceală, dezacord, disensiune. Revolta împotriva tatălui a declanşat negarea condiţiei sale sociale, astfel că Niculae îşi exprimă adeziunea la comunism. Adolescentul de altădată devine un activist conştiincios, înstrăinat vizibil nu doar de satul şi de familia sa, ci şi de el însuşi. Îi explică firoscos lui Ilie Moromete: "Tot ce e proprietate se desfiinţează, inclusiv pământul. Sau crezi că la oraşe construim socialismul şi desfiinţăm proprietatea şi la ţară vă lăsăm pe voi de sămânţă? Nimeni n-are drept asupra a nimic, decât asupra muncii braţelor sau a minţii lui".

SATUL ROMÂNESC, PERSONAJ COLECTIV
Cei doi înţeleg lumea în moduri total diferite, ceea ce nu mai lasă loc nici unei concilieri între tată şi fiu, fiecare în parte trecând prin încercări amare în planul trăirii afective. Deasupra dramei Moromeţilor respiră istoria, aşezată într-un sat românesc ante şi postbelic. Acesta, satul românesc, întruchipează personajul colectiv al romanului. O pitorească varietate de caractere umane se prezintă în decorul autentic al satului, luptându-se cu structurile sociale existente sau dorindu-şi cu obstinaţie menţinerea lor. Oamenii sunt neliniştiţi şi frământaţi de conflictul lor cu istoria. Ilie Moromete trăieşte iluzia că lumea ar putea trăi fără bani, idealizând postura ţăranului patriarhal. Ajuns mic proprietar de pământ, înţelege că este pus în situaţia de a face din producţia sa o marfă. E hăituit de plata impozitelor şi îngrijorat de soarta familiei sale. Apăruseră maşinile agricole ce-i puteau revoluţiona munca, dar pentru cumpărarea acestora are nevoie de bani. Îşi ia peste picior copiii, care vor să câştige bani, dorindu-şi ca aceştia să împărtăşească felul său de a trăi. Adică să muncească la câmp, iar surplusul de recoltă să-l vândă la munte. Luptă cu disperare să îşi păstreze copiii lângă el, până ce, în finalul primului volum, le administrează o bătaie crâncenă. Marin Preda explică: "Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei cu care se nutreşte personajul, că el, cu pământul lui şi cu copiii lui, cu ce are, poate continua să trăiască liniştit, că nu va fi nevoit să intre în cursă. Dar încotro o să meargă? Spre ce? Neliniştea unor asemenea întrebări îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui, până la sfârşit".

ŞOPÂRLA CARE ADUCE DESTINUL
Niculae Moromete, întins în iarbă, se întreabă cum să afle dacă puterea pe care o simte copleşindu-l va deveni Idee. Adică dacă are sau nu destin. A văzut că o şopârlă îl priveşte cu interes şi s-a hotărât să caute un indiciu pentru neliniştile sale, în atitudinea micii vietăţi. "Dacă şopârla asta trece de trei ori peste mâna mea înseamnă că tot ce simt eu acum este pe deplin adevărat şi că în decursul vieţii mele totul se va realiza", a gândit atunci Niculae. Şopârla fuge de obicei din preajma omului şi nu prea obişnuieşte să treacă peste mâna cuiva. Dar Niculae era liniştit şi în bătăile inimii sale era şi certitudinea că acea şopârlă va face ce vrea el. Şi aşa a fost. "... Când dunga palmei mele i-a atins uşor picioarele din faţă, în loc s-o ia la fugă înapoi şi să se piardă pe întinsa mirişte, a făcut deodată o săritură peste palma mea întinsă. Şi a repetat apoi această săritură de trei ori... (...) Mult timp pusese destinul că să-şi arate semnul..."

Replica destinului a decis ca "Moromeţii" să înscrie un eveniment important în istoria literaturii române. Conştiinţa artistică a lui Preda a fost chinuită de rănile şi de disperările ţăranului român. Autorul s-a simţit în largul său în satul şi psihologia "Moromeţilor". Iată că şi această reeditare face din romanul "Moromeţii" o întoarcere posibilă.

Ileana Mălăncioiu povesteşte într-un număr al revistei Argeş din 1971 că îi venea să îi spună lui Marin Preda "Bună ziua", fără să îl cunoască, aşa cum îşi spun oamenii pe la sate. "Îmi venea să îl opresc o dată şi să mă plâng: «Ştiţi, eu sunt Niculae Moromete, de ce l-aţi făcut băiat şi pe Bisisica de ce aţi făcut-o oaia năzdrăvană a turmei lui?» (...) Dar mi-am adus aminte că Moromete mai întâi răspunde în gând: «Să se mire proştii!», şi abia apoi zâmbea şi spunea altceva cu glas tare." Astfel că poeta nu i-a mai spus "Bună ziua" şi nu l-a mai întrebat niciodată nimic, deşi, după cum mărturiseşte, şi-a dorit acest lucru de câte ori s-au întâlnit.