Născut să fie bârfit, invidiat, gelozit...

Şi asta tocmai pentru că era talentat, arătos şi norocos, după cum spune Neagu Udroiu, fost diplomat de carieră şi directorul agenţiei de presă Rompres, în 1996, când a venit în ţară Petru Dumitriu. Neagu Udroiu îşi aminteşte de întâlnirile sale cu autorul "Cronicii de familie", una la Paris, cealaltă la Bucureşti, într-un interviu pe care ni l-a acordat în exclusivitate.

Dincolo de destinul său ieşit din comun, de aura de dandy "haut en couleurs" într-o lume cu zori cenuşii de început de comunism, de relaţiile şi aventurile sale amoroase, Petru Dumitriu rămâne un scriitor de mare valoare. "Marcat inevitabil de scrieri de succes în alte limbi, Petru Dumitriu bate sfios la porţile dorului nostru de scrisul său". Acesta ar fi motoul interviului acordat de Neagu Udroiu. Subiect unic, Petru Dumitriu.

JN: Înainte de a povesti, în cartea dumneavostră, "Pieton prin oraşele lumii", despre întâlnirea cu Petru Dumitriu, faceţi această mărturisire: "Generaţia mea l-a studiat în manualele şcolare. Ceva mai târziu, însă, de ar fi fost să intru la filologie, nu l-aş mai fi găsit în bibliografie". Să înţelegem de aici că întâlnirea cu autorul "Cronicii de familie" nu a fost o întâmplare?

Neagu Udroiu: Într-un gest de sinceritate la care mi se cere să apelez, se va regăsi mărturisirea că doream să-l văd la faţă pe scriitorul Petru Dumitriu de pe când am început a-l citi. Se întâmpla prin anii de gimnaziu, când numele şi proza îi figurau în manuale. Erau anii mersului pe şantiere, ai efuziunilor, azi condamnate în bloc şi explicate te miri cum de voci care nu ştiu ce însemna să-ţi ajungă sub ochi texte semnate de personalităţi acreditate.

Scria fiecare despre ce credea că e de scris. Sadoveanu despre metropolitanul din Moscova, Bogza despre cum bat orele în Turnul Spasski, Petru Dumitriu despre "Pasărea furtunii". Era momentul în care ziarele făceau pasiune pentru himerele zilei: Bucureşti - port la mare, în Valea Caraşu primii oameni trasează axa Canalului, metroul de pe Dâmboviţa. Foarte adevărat este că, făcându-şi, peste ani, un examen de o dureroasă sinceritate, Petru Dumitriu va recunoaşte că "Drum fără pulbere" nu este decât "o catastrofă morală".

Petru Dumitriu era mereu convocat la vedere cu feluritele-i scrieri. De calitatea paginilor publicate se ocupau criticii de meserie. Noi îl priveam prin lentilele învăţătorului din sat. Şi asta a fost de ajuns ca odată cu cărţi semnate de el în faţă să le parcurgem pe nerăsuflate. Veneau în plus semnele de recunoaştere oficială care ne întăreau convingerea că a-l citi nu este timp pierdut. Faptul că era căsătorit cu o doamnă mult mai în vârstă, câţi bani avea, că se plimba cu maşina de la serviciu ori că era cu adevărat un bărbat falnic nu ajungeau în preajma noastră.

Mi s-a întâmplat să mă aflu în diferite momente de efuziune proprie cititorului risipit în toate zările. L-am ascultat pe Sadoveanu din imediata apropiere, am avut norocul de a urmări discursul lui Arghezi în faţa unei audienţe de promiţătoare condee ("Grăbiţi-vă încet!")... Am mers la ceremoniile despărţirii de Sadoveanu, Labiş, Camil Petrescu, Lucia Sturza Bulandra, George Vraca. Gândeam la acele vârste că opera face parte din viaţă iar viaţa, fireşte, incorporează opera.

Un motiv de a cosidera demne pentru interesul meu de cititor şi locul venirii pe lume şi adresele pe unde au tras în cursul existenţei, dar şi punctul terestru al retragerii în eternitate. De câte ori mi-a stat în putinţă, aici sau aiurea, le-am căutat din priviri.

Nu l-am întâlnit pe prozatorul Petru Dumitriu pe străzile Capitalei. Ştiu acum unde a locuit: aproape de Cişmigiu. Am aflat-o graţie insistenţei cu care un geolog de profesie plantează plăcuţe de marmură pe pereţii care le acceptă.

 

Dialog în faţa oglinzii de cristal...
De fapt, care au fost auspiciile acestei întâlniri?
Ocazia a apărut în anul 1994, fiind la Paris. La ambasada noastră, preşedintele Ion Iliescu îl aştepta la întâlnirea ce i-o propusese. Această întâlnire era doar în programul domnului preşedinte, iar în programul meu ea a apărut doar graţie receptării de către Virgil Tănase a intenţiei mele de a dialoga cu autorul "Cronicii de familie", cartea pe care o recitisem după câteva decenii. Directorul Centrului Cultural Român, scriitorul Virgil Tănase, mi-a înţeles dorinţa de a-l întâlni şi mi-a facilitat întrevederea.

Am fost extras din salonul de recepţii, unde preşedintele a venit pentru a-i saluta pe musafiri - numeroşi români din Diaspora.

În încăperea spaţioasă unde se întreţinuse cu şeful statului, care, dacă reţin bine, atunci l-a şi invitat să viziteze România, aveam să stăm de vorbă atât cât s-a putut trage de timp. Reînviase în mintea mea poza ştiută din volume ori de prin paginile "Gazetei literare": un chip de bărbat frumos, cu frunte încadrată de freza încreţită. Fotograma înfăţişând, de regulă, actori de ţinut în memorie. M-a întâmpinat o persoană acaparată de vârstă, cu păr rar şi puternic albit. S-a ridicat de pe scaun pentru a ne saluta, sprijinindu-se de baston.

Revenit pe locul din faţa imensei oglinzi de cristal, am început convorbirea pe care a acceptat să o înregistrez pe casetofon. Am preferat să rămân în picioare, uşor aplecat, pentru a-i prinde frazele rostite firesc, lipsite de semne diacritice gratuite.

 

La un moment dat, a intrat în încăpere Eugen Mihăescu. Se cunoscuseră deja. I-am făcut semn să nu ne întrerupă. În plus, i-am arătat aparatul din apropiere, cerându-i din priviri să ne facă o fotografie. Când domnul Iliescu a revenit, eram încă pe valul întrebărilor. Mi-a ascultat rugămintea de a continua. Aşa, interviul meu şi-a expandat statura. Ocazie pentru ca şi cele din urmă întrebări să fie puse.

 

În răstimpul în care Petru Dumitriu era un "exclus", în România au fost şi colegi de breaslă, unii chiar colegi de generaţie, care l-au zugrăvit în tuşe negre. Şi totuşi, în interviul despre care vorbim, Petru Dumitriu are numai cuvinte frumoase despre fiecare dintre aceştia, indiferent de cum s-au rostit ei în ceea ce îl priveşte. Gest de curtoazie? Sau, mai degrabă, detaşare superioară de cele lumeşti?

Cred că Petru Dumitriu era născut să fie vorbit de rău, bârfit, invidiat, gelozit. Să recapitulăm: arătos, talentat, norocos. În plus, ca şi alţii, înzestrat cu simţ practic... După plecarea sa definitivă în străinătate, vorbele grele deveniseră un joc de societate. Îmi amintesc spusele unui scriitor mai în vârstă de la care încercam să aflu ce-l mânase peste graniţă. Ce mi-au auzit urechile... Cuvintele cele mai blânde: "fiu de moşiereasă maghiară, totdeauna cu bani!"... Nu ştiu cum răspundea cel din partea cealaltă a fileului. Acum, la senectute, căuta insistent verbul aşezat, lipsit de miasme toxice. Şi pe Eugen Barbu, şi pe Marin Preda, îi aşază în aceeaşi cadră aurită care credea că îi circumscrie în egală şi dreaptă judecată.

 

"Îmbătrânesc, însă mereu multe învăţ"
Petru Dumitriu recunoştea că a năzuit să se călăuzească după deviza înţeleptului Solon: "Îmbătrânesc, însă mereu multe învăţ". Se regăseşte acest precept în etosul omului şi al scriitorului?

Într-o viaţă de om, ajungi de multe ori să rosteşti astfel de adevăruri. Unii chiar ilustrează pozitiv această axiomă. De ce nu i-am oferi şi lui Petru Dumitriu un astfel de statut?

 

După Revoluţie, Petru Dumitriu şi-a mărturisit, în dese rânduri, dorinţa de a reveni în România. Chiar în interviul pe care l-aţi realizat la Paris, el spunea că vrea să vină la Bucureşti cu o carte pe care să o prezinte cititorilor români, iar aceştia să îi spună: "Bine ai făcut!" sau să îl huiduiască.

Nu sunt la curent cu reflecţiile solitare ale scriitorului. Oricum, profunzimile remarcabile din lucrări cu care istoriile literare îl revendică pe drept cuvânt ni-l pot credita şi în aceasta ipostază - a celui care simte nevoia unei vămi de sfârşit de traseu, unde să funcţioneze ca arbitru cel ce l-a recunoscut în clipele de graţie, ca aspirant îndreptăţit la un paşaport pentru eternitate. El, acest îndepărtat interlocutor din pridvorul părintesc, să se pronunţe.

Un caz de dată recentă ne ajută să aflăm că asemenea furtuni interioare se manifestă. Tânărul scriitor de altădată, Petru Popescu, ne propunea să-i venim aproape, având pe etajeră "Zeu printre blocuri", "Dulce ca mierea e glonţul patriei", "Sfârşitul bahic", "Prins". Mai vârstnic cu patru decenii şi marcat inevitabil de scrieri - de succes - în altă limbă, Petru Dumitriu bate sfios la porţile dorului nostru de scrisul său, propunându-ni-se iarăşi în hlamida verbului matern.

 

"Reînviase în mintea mea poza ştiută din volume ori de prin paginile "Gazetei literare": un chip de bărbat frumos, cu frunte încadrată de freza încreţită. Fotograma înfăţişând, de regulă, actori de ţinut în memorie. M-a întâmpinat o persoană acaparată de vârstă, cu păr rar şi puternic albit. Petru Dumitriu s-a ridicat de pe scaun pentru a ne saluta, sprijinindu-se de baston. Revenit pe locul din faţa imensei oglinzi de cristal, am început convorbirea pe care a acceptat să o înregistrez pe casetofon. Am preferat să rămân în picioare, uşor aplecat, pentru a-i prinde frazele rostite firesc, lipsite de semne diacritice gratuite"
Neagu Udroiu