Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, iar povestea şi povestitorul nu se termină niciodată. A fost odată ca niciodată "Povestea copilului care a salvat poveştile".
O piesă de teatru scrisă de jurnalistul şi scriitorul Ştefan Mitroi, un mare nostalgic al copilăriei, pusă în scenă de regizorul Constantin Dicu, şi prezentată publicului, săptămâna trecută, în premieră, la Teatrul "Ion Creangă".
"Povestea copilului care a slavat poveştile" a câştigat concursul de dramaturgie "100, 1.000, 1.000.000 de poveşti", anul trecut, şi prezintă tema lumii pe dos. Albei ca Zăpada, care este "neagră ca cenuşa", i-au închis piticii uşa, Ileana Cosânzeana se laudă că zmeul este soţul ei şi cu el va sta mereu, iar Frumoasa din Pădurea adormită stă într-un "crâng zăvorâtă, fără somn şi bătută de vânt". "Este o parabolă a adevărului", spune regizorul, a "valorilor şi non valorilor". Seamănă foarte mult, în ceea ce priveşte mesajul, cu "Hainele cele noi ale împăratului" (a lui Andersen). Şi aici, şi acolo, un copil este acela care vede adevărul şi minciuna şi restabileşte ordinea, rostind adevărul şi, în cazul spectacolului montat la Ion Creangă, salvează poveştile, şi odată cu ele, lumea reală.
Dacă regizorul Constantin Dicu nu se află la prima colaborare cu Teatrul Ion Creangă, despre Ştefan Mitroi se poate spune că şi-a făcut debutul, pe această scenă, cu o piesă de teatru pentru cei mici, deşi acesta a scris, până în momentul de faţă, mai multe cărţi dedicate copiilor (şi nu numai).
"Am permanent nostalgia trecutului, a copilăriei, nostalgie pe care fiecare o are, dar care se accentuează odată cu înaintarea în vârstă şi, normal, atunci când simţi că ţi-ai pierdut copilăria. Iar copilăria se pierde în momentul în care mor părinţii... Eu m-am gândit că Dumnezeu mi-a dat harul să îi pot aduce înapoi. Şi cum altfel, dacă nu prin scris!?", spune Ştefan Mitroi. Scriitorul a creat, de altfel, o lume a poveştilor care seamănă cu lumea în care trăim. "Toate sunt cam pe dos, în ziua de azi. Toţi suntem într-o poveste dar, din păcate, suntem într-o poveste urâtă. Totuşi, cred că ne putem încă însenina cu aceste spectacole, cu poveştile pentru copii. Spectacolul este pentru toate vârstele şi cred că fiecare ar trebui să profităm de şansa de a merge într-un teatru pentru copii. Ce poate fi mai frumos decât să ne contaminăm de copilărie... Şi aşa cum spunea şi Brâncuşi, «atunci când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit de mult». Am mai scris o piesă de teatru pentru copii, dar nu mă grăbesc cu ea. Eu nu scriu ca să mă văd pe scenă, scriu pentru că nu pot trăi fără asta. Poate nu aduce glorie, şi nici bani, dar scriind, eu mă apăr de singurătate, de timpul care nu iartă pe nimeni, de moarte. Îmi dă sentimentul că am inventat maşina timpului şi mă ajută să mă duc spre trecut. Scriitorul este cumva un magician".
În orice caz, prostia şi tema lumii pe dos, specifică lumii carnavalului, unde nebunul este rege, iar regele cerşetor, sunt de râs doar în poveşti şi fabule. În realitate, proştii care conduc lumea rău, care destabilizează ordinea, inversează rostul lumii, sunt personaje terifiante, ele clădesc deseori imperii ale fricii, terorii şi morţii, adevărate dictaturi, unde albul este negru, iar negrul trebuie să fie alb, pentru că aşa vor ei. Dar, oricum ar fi ea, lumea nu poate exista fără poveşti, pentru că ele au întemeiat lumea împreună cu faptele.
