"Nu suportam Opera"

Tenorul Teodor Ilincăi, debut la Covent Garden la jumătatea spectacolului

Tenorul de 26 de ani a avut parte de un debut inedit la Covent Garden. Înainte de Crăciun, Teodor Ilincăi a sărit din public pe scena Operei Regale londoneze în rolul Rodolfo din "Boema" lui Puccini şi a salvat spectacolul sortit eşecului din cauza unei pârdalnice răceli care l-a îngenuncheat pe tenorul principal. Oamenii nu au dat banii degeaba pe bilete, iar presa engleză i-a lăudat nu doar curajul, ci şi calităţile vocale şi interpretative. Al 13-lea copil în familie, suceveanul mărturiseşte că numărul cu ghinion i-a purtat mereu noroc.


● Jurnalul Naţional: Vorbeşte-mi despre momentul Covent Garden, pentru că presa engleză a brodat deja o legendă pe marginea lui.
● Teodor Ilincăi: Urma să am două spectacole în program cu "Boema" lui Puccini, iar în seara de 19 decembrie mă aflam în publicul prezent la reprezentaţia cu tenorul principal, Piotr Beczala, în rolul Rodolfo. Făcusem numai câteva repetiţii pe piesă, pentru actele unu şi doi, dar nu am reuşit să repet tot, adică actele trei şi patru, exact cele pe care am intrat în scenă în seara aceea. Dar, pentru că asistasem la toate repetiţiile lui Piotr, ştiam ce am de făcut. Pe de altă parte, în meseria asta este complicat atunci când nu faci nici o repetiţie pe scenă. Nu ştiam cum e acustica, poziţionarea pe scenă, partitura este singura pe care o ştiam foarte bine. Trebuie să te pui de acord dinainte cu regizorul şi cu dirijorul, pentru că trebuie să faci anumiţi paşi pe scenă. Aveam doar o idee despre toate astea tocmai pentru că fusesem de faţă când au avut loc repetiţiile. Un avantaj a fost şi faptul că nu mă sperii. Pentru că unele persoane ar putea să se gândească la faptul că am o vârstă destul de fragedă pentru operă şi mai ales pentru o carieră internaţională. Dar eu mă duc cu fruntea sus oriunde şi merg pe scenă ca la mine acasă. Emoţiile există, dar trebuie să le ţii în frâu.


● Nu ai simţit nici un fel de presiune ţinând cont de faptul că, în cele din urmă, debutul tău s-a făcut la jumătatea unui spectacol fără să te fi pregătit aşa cum trebuie?
● Nu m-am gândit la asta. E bine că am fost acolo. Piotr Beczala mi-a spus cu câteva zile înainte că nu se simte prea bine, dar, când am văzut că a urcat pe scenă şi a început să cânte, am zis că totul e în regulă. Nu a fost să fie aşa, pentru că a avut ceva probleme vocale pe parcursul celor două acte şi atunci mi-am dat seama că o să intru pe scenă. Şi cu un sfert de oră înainte de a începe actul trei m-am îmbrăcat în costumul de scenă şi am continuat spectacolul. Au fost şi câţiva dezamăgiţi în sală când s-a auzit că tenorul principal va fi înlocuit. Dar în final s-a dovedit că nu au dat banii aiurea, cel puţin după reacţiile lor şi ale presei engleze. După spectacol, regizorul a venit să-mi mulţumească, pentru că el a fost cel mai speriat de ceea ce se întâmplase, tocmai pentru că nu lucrase cu mine actele trei şi patru. Colegii m-au felicitat, pentru că îmi adusesem aminte de la repetiţii amănunte pe care şi lui Piotr i se mai întâmpla să le uite. Alţii şi-au adus aminte de o întâmplare fără să se facă nici un fel de comparaţie între personae, pentru că nu există aşa ceva şi anume momentul în care, în 1963, s-a îmbolnăvit Di Stefano, un alt mare tenor, în exact aceeaşi producţie ("Boema"), şi l-a înlocuit un necunoscut, Pavarotti, care a avut succes.
Mai interesant este că debutul meu internaţional s-a petrecut sub aceleaşi auspicii. Cu o zi înainte să aibă loc spectacolul "Macbeth" la Hamburg (n.r. ­ ianuarie 2009) am fost sunat şi mi s-a spus că s-a îmbolnăvit tenorul, am luat primul avion şi am făcut spectacolul. Şi atunci sperau să mă descurc măcar onorabil, nu se aşteptau la cine ştie ce, dar din fericire am avut succes şi aşa am reuşit să merg mai departe pe plan internaţional. Poate că unii ar fi tentaţi să spună că sunt inconştient. Dar e bine aşa. Pentru că mi-a fost de bun augur. Dar această inconştienţă a mea, cu ghilimelele de rigoare, se bazează foarte mult pe cunoştinţele mele muzicale. Îmi aduc aminte că un critic muzical din Anglia a scris după ceea ce s-a întâmplat la Covent Garden că am stat tot timpul cât am fost pe scenă cu ochii la dirijor. Dar nu este adevărat. Mă bazez pe instinctul meu muzical, ascult orchestra foarte bine, eventual mă mai uit cu colţul ochiului şi la dirijor.   


● Provii dintr-o numeroasă familie muzicală, după cum ai descris-o chiar tu la un moment dat. Ai ştiut dintotdeauna că vei face muzică? Iată, eşti al 13-lea copil din familie, dar asta nu a fost un impediment în a face performanţă.
● Da, o familie ca în "Sunetul muzicii". Am cântat de mic copil, dar, dacă nu ai pe cineva care să-ţi îndrume paşii la vârsta căutărilor, poţi alege un drum greşit. Eu cred că am ales bine, pentru că am făcut-o cu inima. Am făcut şcoala de muzică la Suceava, am studiat oboiul fără să mă atragă acest instrument, pentru că mie îmi plăcea chitara, dar a trebuit să fac asta, pentru că acolo erau mai puţine locuri ocupate. Până la urmă tot răul a fost spre bine, pentru că m-am concentrat foarte mult pe partea teoretică a muzicii şi pe cea vocală, pentru că am cântat mult în cor la acea vârstă. Mi-am dorit la acel moment să fac chitară clasică, dar nu a fost să fie. Cât despre faptul că am reuşit, deşi vin dintr-o familie mare, minuni mi se întâmplă tot timpul. Am fost supus unor încercări, dar eu sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze. Este unul dintre ingredientele care m-au adus aici.


● Ai fost mereu un copil cu iniţiativă? Pentru că am înţeles că la un moment dat ai avut şi un cor al tău.
● Da, şi reuşeam întotdeauna să-i determin pe cei din jur să mă ajute prin felul meu de a fi.


● Eşti cel mai mic din cei 13 copii. Ai fost, bănuiesc, influenţat şi de fraţii mai mari în alegerile pe care le-ai făcut.
● Da, de altfel era cât pe ce să dau la Teologie, după exemplul a trei dintre fraţii mei mai mari. Suntem zece fraţi şi trei surori. Obţinusem şi aprobarea de la arhiepiscopul din Suceava, chiar mă pregăteam pentru examen la Teologie, dar am simţit că nu e pentru mine. Indiferent ce am făcut, muzica a fost o constantă în viaţa mea.


● Dar cum ai ajuns la operă, pentru că înţeleg că înainte ţi s-a propus să cânţi într-o trupă de băieţi?
● Au fost foarte multe proiecte de acest gen, în muzica modernă, uşoară. Unele dintre ele sunau foarte bine, dar în acelaşi timp era o asemenea zăpăceală în această zonă a muzicii româneşti, la fel cum cred că se întâmplă şi acum, încât am renunţat. Se promovează imaginea foarte mult, vocea este lăsată la urmă. Plus că trebuia să ai parte şi de susţinere ca să realizezi ceva. Două au fost momentele care m-au îndreptat către operă. Unul a fost participarea la emisiunea "Bravo Bravissimo" prezentată de Dan Bittman la TVR 1. Cariera mea este legată de emisiunea aceasta, pentru că producătorii de acolo m-au forţat într-un fel să-mi aleg un anumit repertoriu când am participat la concurs. Călin Marian este omul care a simţit că pot să cânt operă şi m-a îndrumat spre piese grele pentru mine la acel moment, pentru că eu cântam instinctiv, nu aveam o tehnică. Şi a sunat bine, iar în finala concursului m-a convins să cânt "Con te partiro" a lui Bocelli. M-am chinuit enorm până am reuşit să o cânt. Atunci mi-am dat seama că aş putea să fac acest lucru. După ce am câştigat concursul şi o excursie la Hollywood, părea că totul s-a terminat pentru mine. Nu mi s-a întâmplat nimic mai departe. A trebuit să mă întreţin pe parcursul facultăţii, aşa că ce puteam să fac dacă nu să cânt. Cântam şi la biserică, într-un cor de băieţi selectaţi din cele mai bune coruri din Bucureşti, din Radio şi din Madrigal, voci curtate şi frumoase, dar nu era de ajuns. Apoi am auzit că se fac angajări în corul Filarmonicii şi al Operei. Aveam un amic în corul Operei, Doru Feraru, un tenor foarte bun şi un om care m-a apreciat tot timpul şi a crezut în mine, care mi-a spus că este nevoie de mine acolo. Am intrat în cor, unde am stat un an, timp în care m-am obişnuit cu scena şi unde am avut un alt susţinător în persoana lui Stelian Olariu, dirijorul corului. El m-a primit printre cei selectaţi să intre pe scenă, chiar dacă încă nu ştiam partiturile. Făceam playback, dar aşa m-am învăţat cu scena, am învăţat ce înseamnă orchestra. Şi încet, încet am prins drag de scenă.
După un an mi-am dat demisia din cor şi m-am prezentat la solişti, în Operă.


● Ai urmat secţia de muzică psaltică la Conservator, unde nici măcar nu ai fost încântat de ceea ce se întâmpla.
● Da, pentru că înveţi foarte multe lucruri pe care nu le foloseşti. Dar, până la urmă, asta este o problemă a sistemului educaţional din România.


● Nu stai mult într-un loc. Te grăbeşti întotdeauna să treci la o altă etapă?
● Mă arunc de multe ori cu capul înainte, dar cred că sunt eu norocos de nu am păţit-o rău până acuma. Sunt conştient de faptul că am evoluat destul de repede. Maestrul meu de canto, Corneliu Fânăţeanu, îmi spune că abia peste doi ani o să înţeleg mai bine ce mi se întâmplă. Nici mie nu-mi vine să cred uneori. Pentru că să fii solist de operă pe plan internaţional îţi trebuie cel puţin cinci-şase ani, la mine au fost doar trei. Am sărit nişte etape şi uneori simt acest lucru, dar nu pot să dau înapoi. Aşa s-a întâmplat, merg înainte. În meseria asta, dacă nu ai psihicul puternic de la început, rămâi pe loc. Mă aştept şi la coborâşuri, dar sunt foarte optimist şi am tăria să mă ridic după orice. Poate să fie cât de rău, pentru că mai rău decât mi-a fost până să ajung aici nu poate să-mi fie. Şi, dacă am reuşit să rămân optimist în acele momente de cumpănă, mai departe nu are cum să nu fie bine.


● Părinţii tăi au jucat un rol important în felul acesta de a gândi, presupun.
● Mai mult mama, pentru că tatăl meu nu mai este de mult printre noi. Dar mama m-a susţinut întotdeauna.


● Dacă ar fi să faci o paralelă între ceea ce se întâmplă în planul muzicii de operă în România şi pe marile scene ale lumii, ce ţi-ar veni în primul rând în minte?
● Fără să jignesc pe nimeni, cred că opera trebuie mult mai mult promovată în România. Pentru că tinerii, aşa cum făceam şi eu înainte, când, recunosc, nu suportam opera, refuză din start acest gen muzical, pentru că nu-l înţeleg. Şi nu-l înţeleg pentru, că nu-şi oferă timp să asculte, pentru că au tendinţa să spună că nu le place fără să ştie despre ce este vorba. Opera este atractivă, dar îi trebuie un ambalaj pe măsură. Şi, în al doilea rând, trebuie acordată mai multă atenţie soliştilor de operă. La operele mari din afară, lucrurile sunt aprofundate mai mult în această privinţă. Ştiu că partea financiară este o problemă la noi, dar pentru mine nu există o scenă de operă mai importantă decât alta, oriunde în lumea asta.


● Ca să revenim. Ai plecat de la cor ca să dai audiţie pentru solist la Operă.  
● Vlad Miriţă m-a adus să dau audiţie, el a vorbit cu actualul director, domnul Arbore. Am pregătit câteva arii şi după trei zile am fost chemat la audiţie, pe care am şi luat-o. Atunci am realizat cât de mult mai am de muncit şi că nu trebuie să dezamăgesc, pentru că mi s-a acordat încredere. Aşa că m-am dus la maestrul Fânăţeanu, la care mai fusesem şi înainte, pe când eram încă în facultate, dar care nu simţise la acel moment că ar putea ieşi ceva din mine. A doua oară m-a primit, nu cu foarte mult entuziasm, dar asta pâna când a aflat că sunt al 13-lea copil la părinţi, ceea ce l-a impresionat aşa de mult încât s-a schimbat ceva în relaţia noastră. Iar când a văzut cât de repede progresez a început să prindă drag de mine şi eu de el. Şi astăzi avem o relaţie ca de la prieten la prieten, alteori ca de la sfătuitor la elev, şi alteori ca de la tată la fiu. Bineînţeles, un alt om care mă susţine extraordinar este soţia mea, profesor de pian la "Dinu Lipatti" din Bucureşti. Înţelege fenomenul şi asta contează enorm. Poate că, dacă ar fi lucrat într-un alt domeniu, nu m-ar fi înţeles la fel de bine. Şi este şi un bun critic pentru mine. La majoritatea spectacolelor ea se află în sală şi vorbim după.


● Cât de mult a contat şi contează şansa în devenirea ta?
● Nu ştiu cât de mult este vorba despre şansă. Mulţi sunt de părere că ai nevoie în viaţă măcar de secunda aia în care să se producă un declic, să te audă cineva. Dar cred că tu prin atitudinea ta contribui la declanşarea acelui declic. Nu cred că se întâmplă din senin. Dacă munceşti şi doreşti să se îndeplinească ceva, nu cred că şansa mai atârnă atât de mult în balanţă. Poate că uneori pot da impresia că am primit lucruri pe tavă, dar nu e chiar aşa. În viaţă ţi se pot oferi foarte multe şanse, însă trebuie să ştii să profiţi măcar de una. De exemplu, am avut acea şansă la Hamburg, când m-am lansat internaţional, pentru că eu am fost liber atunci, iar Marius Manea trebuia să cânte în "Rigoletto". Aşa că am ajuns eu la Hamburg. Dar, dacă nu aş fi cântat bine odată urcat pe acea scenă, s-ar fi dus totul pe apa sâmbetei. Atunci aveam 25 de ani şi am cântat pe aceeaşi scenă unde a fost angajat Placido Domingo, unde a cântat Franco Corelli, Pavarotti, Maria Callas, nume imense. Dacă mă pierdeam cu firea, ratam şansa. Poate că ţi se oferă lucruri pe tavă, dar, dacă le laşi acolo, le pierzi la fel de uşor. Nimeni nu aşteaptă după tine, mai ales în ziua de astăzi.


● Ce alte spectacole mai urmează?
● În primul rând, englezii vor scoate un DVD cu spectacolul "Boema" de la Covent Garden cu  mine în rolul Rodolfo, apoi Romeo în "Romeo şi Julieta", "Boema" voi cânta într-o mulţime de locuri, "Evgheni Oneghin" la Monte Carlo, debutul cu "Faust" la Festivalul de Operă Sferisterio din Macerata, în Italia, debutul de la Timişoara din mai cu "Traviata" în rolul Alfredo, participarea la Concursul "Francesco Vinas" din Barcelona, unde am fost invitat direct în semifinală datorită activităţii mele. Am angajamente până în 2013 şi încă mai vin. Sper să fac toate aceste roluri şi altele şi pe scena Operei române. E adevărat, îmi plac în general operele lui Verdi, pentru că sunt un tenor verdian, aşa simt. De altfel şi debutul meu a fost în "Macbeth"-ul lui Verdi. Am o mulţime de opere preferate, dar sunt încă tânăr. Un exemplu este "Aida", "Turnadot", "Othello", dar acum trebuie să mă gândesc la roluri lirice, pentru tineri.


● Ai primit o ofertă atât de bună încât să te gândeşti să rămâi în străinătate?
● Nu o să rămân niciodată în străinătate, cel puţin aşa gândesc în acest moment. Nu este cazul, mai ales acum că s-au deschis atât de mult graniţele şi poţi merge oriunde. Cariera nu ţi-o construieşti neapărat fiind fix într-un teatru. Poţi să fii freelancer. Deocamdată, eu aparţin de Opera română şi sunt mulţumit. De aici am pornit, aici am crescut ca artist şi le mulţumesc celor cu care am colaborat şi voi colabora şi pe mai departe.