Povestea singurului maestru al fotografiei colorate manual din Europa

A lăsat în urmă o carieră de succes şi a luat-o de la capăt. Arta sa este un mod de viaţă, o filozofie pe care nu mulţi o înţeleg

Paşii maestrului răsună pe podeaua din lemn ca o trezire din visare. Aranjează luminile, stabileşte locul scaunului îmbrăcat în catifea grena, alătură o măsuţă albă, scăldată în lumina caldă a unei veioze, dă ultimele indicaţii, îşi fixează aparatul la ochi şi începe şedinţa foto. De mai bine de 10 ani, FotoCabinetul  a devenit pentru el un clopot de sticlă în care se refugiază de vacarmul unei lumi ce odinioară îl consuma şi-l priva de unul dintre lucrurile simple, dar esenţiale. De tihnă! La fel ca şi căsuţa din pământ, cu acoperiş din şindrilă în care locuieşte alături de soţia sa, scenograful Irina Solomon, în care îi sunt suficiente o instalaţie audio în living, un şemineu şi un vin roşu servit într-un pahar de Bacara.

Lumea lui Eugen Ciocan pare simplă. Şi accesibilă. În realitate, nu oricine poate să o înţeleagă. Ea se compune din sentimente puternice, adânc interiorizate, din muzica lui Bach şi a lui Beethoven, din imagini alb-negru în care doamnele îşi pot arăta gingăşia şi eleganţa printr-un ”biju pe care îl poartă, lăsat moştenire de bunică”, printr-o pălărie cu voaletă sau doar ”prin fragilitatea încheieturii mâinii”. ”Aici nu facem conţi şi contese. Trăim într-un climat în care eleganţa nu mai există. Dar avem nevoie de ea. Şi o reconstruim. Nu ne mai vine să credem că omul nu mai poate să stea nemişcat, nu mai poate să aibă stare. Cum am putea să avem festivalul George Enescu, fără acel portret al lui? Avem nevoie de astfel de fotografii de societate. Arta face vizibil invizibilul. Eu spun că un portret reuşit este cel care izbuteşte să extragă din spatele unei conştiinţe o realitate perceptibilă. Cei care îmi calcă pragul cabinetului sunt mai ales cei din clasa medie. Se face practic o selecţie naturală. Sunt oameni care deschid uşa şi le pică fisa imediat. Şi oameni care sunt goi pe dinăuntru. Un vacuum. Ceea ce nu este tocmai rău, pentru că acel gol poate fi oricând umplut, modelat. Ce este cu adevărat cumplit este să fii deja mobilat de preaplinuri false”, explică Eugen Ciocan, Maître Photographe de la Belle Epoque.

”Nu mă sperie falimentul”

A fost de-ajuns să facă o recapitulare a tehnicilor vechi şi să redescopere modul în care un fotograf din colţ de stradă sau de pe la bâlci lucra pe vremea aparatelor ce acum sunt obiecte de muzeu: colorarea manuală. Practic, aşa a şi devenit cunoscut. Singurul care oferă acest serviciu public din România. Ba chiar din Europa. Nimeni se pare că nu se mai încumetă acum, când tehnologia modernă te îmbie la tot ce-i mai simplu şi mai facil, să stea ore bune cu o pensulă în mână încercând să dea tuşe fine sau dimpotrivă, grave, acolo unde trebuie şi exact aşa cum trebuie. Maestrul Ciocan asta face de vreo 11 ani. Pe ”insula lui de Românie, într-o ţară neformulată încă”, printre personalităţi din cele mai cunoscute şi mai iubite sau printre oameni simpli care vor prin acele fotografii “să fie proiectaţi în eternitate”. Au fost momente, la început, când tehnica de lucru îi făcea probleme şi mai dădea greş. Acum, nu ar mai putea să dea înapoi. Deşi nimic nu-l sperie. Iar pentru el, ideea de faliment nu există. Nu pentru că de talentul său ar avea parte tot mai mulţi oameni, ci pentru că, spune bărbatul “am nevoie de foarte puţin ca să pot trăi frumos. Şi nu mă sperie nimic, nici că ar trebui să spăl vasele, nici să dau cu mătura. Pot să cânt la orgă, la pian, să pictez, să desenez, să predau, să repar televizoare. Am mici ritualuri cu mine însumi. Nu mă mai uit de vreo 5 ani la televizor, ascult muzică, grădinăresc, mă întâlnesc cu puţinii prieteni pe care îi am, fac şi un pic de design interior. Iar pentru mine este suficient. Este vorba de o minimă igienă a fiinţei mele”. Şi acum păstrează un tablou de nuntă al părinţilor lui, ca pe-o icoană, în care fotografia este retuşată cu tuse din cărbune. ”S-a umblat la gene, s-au rotunjit obrajii. Noi asta am vrut, să recuperam această străveche practică”.

Pasiunea pentru trecut, atracţia pentru lucrurile vechi s-a dezvoltat în timp, ”ca o formă de evazionism la prezent”. Niciodată nu a fost sincron cu contemporaneitatea. Mai mereu în afara timpului. Poate nu întâmplător mulţi îl văd ca pe ”un ciudat”. Asta nu-l deranjează. Dimpotrivă, spune artistul, şi mintea îl poartă spre bunicii din partea tatălui, moldoveni adevăraţi, din Fălticeni, care au dorit să îşi ridice casa la marginea satului, aproape de glasul şi mireasma pădurii ce deschidea calea unei visări şi a unui univers pe care bărbatul de acum simte că vrea să-l reconstruiască în oaza pe care şi-a creat-o. În Centrul Vechi al Bucureştiului, între pereţii bordeaux ai încăperilor, îmbogăţiţi cu portrete ce par din altă lume. ”Îmi place şi mie asprimea poziţionării mele marginale, la fel ca şi cea spaţială a bunicilor, oameni robuşti nu doar fizic, ci şi caracterial”.

Cu pensula pe fotografie

În cabinet, nimic nu se face pe fugă. Ci cu răgaz. Cu răbdare şi având curiozitatea de a cunoaşte omul care, odată ce-i deschide uşa şi face să clinchete clopoţelul aşezat deasupra tocului de lemn devine în ochii artistului un personaj. Printre arome de ceai şi prăjituri, Eugen Ciocan încearcă să descopere măcar o bucăţică din ei. Să afle ce ar trebui să scoată la lumină şi ce să păstreze în umbră, ca pe un mister. Ce vesta i-ar trebui domnului şi cât de intens ar trebui să fie fardul din obrazul doamnei. Ce trebuie să transmită fotografia. Urmează apoi partea în care maestrul îşi arată talentul, încercând să obţină o imagine mai plină: picătura de culoare pusă cu pensula ba în ochii verzi ai unei cochete domnişoare, ba pe burtica unei viitoare mămici sau în mâinile unui actor cu o mie de feţe. Materialele şi le aduce mereu din străinătate. La noi sunt de negăsit. N-a fost dintotdeauna înclinat către fotografie. Abia pe la 12-13 ani, când a avut loc ”o revoluţie de sine”, băiatul de atunci a hotărât să se automodeleze. Se afla la mare, într-un hotel cu servicii boiereşti şi, ajutat de mesajele transmise de postul de radio, pe care tocmai îl descoperise, Europa Liberă, a decis  ”că nu mai pot trăi ca o vită încălţată”. Întâmplarea a făcut ca tot atunci să primească un abonament la cinematecă. A fost dragoste la prima vedere. De film. De imagine. De arta cinematografică. Educaţia riguroasă, germano-catolică, i-a conferit o ritualizare a gestului, l-a ajutat să aibă o fineţe şi o precizie a mişcării, condiţie esenţială atunci când lucrezi cu culori. ”Aveam un preot catolic de un har extraordinar. În timpul slujbei, la un moment dat, trebuia să-i torn puţină apa pe degete. Iar preotul îmi spunea la ureche, şoptit: ”aţă, aţă”. Apa trebuia să curgă în fir subţire, ca de mătase, iar pentru asta îţi trebuie exerciţiu şi stăpânire”, îşi aminteşte cel care spune despre sine că a fost un autodidact. A oscilat între muzică şi imagine. Cea din urmă a câştigat. Aşa a ajuns să facă filme, emisiuni sau spoturi publicitare. A fost regizor, director de imagine, dar niciodată pe deplin mulţumit. Cu cât succesul din publicitate creştea, cu atât simţea că se afundă şi mai mult în mocirlă. Şi-a dat demisia, cu preţul de a sta doi ani acasă. La 40 de ani a luat-o de la capăt. Şi-a investit toată agoniseala în cabinetul cu aer de epocă, cu candelabre ce revarsă o lumină romantică peste mobilierul elegant, masiv, îmbrăcat în tapiseria fină ce aminteşte de aristocraţie. De trei ori a trebuit să se mute până a ajuns în centrul vechi. De tot atâtea ori a pictat pereţii, a regândit spaţiul, a învins greutăţile unui nou şi nou început. De-atunci a hotărât să se desprindă treptat-treptat de un cotidian agresiv, să-şi pună ochelari care să-i protejeze privirea, să nu citească reviste glossy, să-şi ferească urechile de discursurile fără noimă ale politicienilor, să elimine din viaţa sa filmele prea comerciale din ziua de azi, ”care, în loc să te facă să fii nedumerit, îţi oferă o experienţă pe care o digeri imediat”. A început să planteze flori şi arbuşti în grădina din faţa casei, să recicleze gunoiul, să ofere oamenilor ceea ce doar bunicii şi străbunicii noştri aveau pe pereţi: fotografie plină, vioaie, intensă, expresivă, care nu moare niciodată.

Şi e fericit. Nu trăieşte cu regrete, nu suferă dacă, de pildă, un pahar drag i se sparge, aşa cum nici atunci când maşina i-a fost complet vandalizată cu o bâtă nu i-a dispărut zâmbetul de pe faţă. Lucrurile cu adevărat importante sunt altele pentru el. Când se analizează pe sine, devine dur. Aspru este şi cu cei din jur, cu copila pe care a luat-o sub aripa-i protectoare, iar câteodată cu clienţii şi cu acei puţini care-i sunt în preajmă. ”Şi asta pentru că îi iubesc”.