Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În octombrie 1914, Gib Mihăescu s-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând îndemnul autoritar al tatălui său. Născut la Drăgăşani (judeţul Vâlcea), în 1894, se dovedise a fi încă din copilărie un visător incurabil, pasionat de lectură, pentru care profesiunea de avocat era incompatibilă firii şi sensibilităţii sale. Fără entuziasm, dar şi fără să se opună voinţei părintelui său, tânărul în vârstă de 20 de ani se instalează în Capitală, interesat mai degrabă să cunoască atmosfera gazetărească şi scriitoricească a Bucureştiului de atunci.
Smuls din liniştea Drăgăşanului natal şi din ritmul obişnuit al oraşelor în care urmase studiile secundare şi liceul, Craiova şi Râmnicu-Vâlcea, Gib Mihăescu a deschis ochii mari, limpezi şi curioşi, într-un Bucureşti cosmopolit, în care viaţa pulsa intens şi fremăta de ispite. Toamna târzie şi miresmele ambientale ale unui oraş încă neatins de otrava războiului hrăneau natural firea boemă a proaspătului student în Drept. În acea perioadă a scris: "Oraşul acesta mare, care are atâtea mreje atrăgătoare, este foarte periculos pentru firile slabe, a căror voinţă nu-i tocmai bine închegată. Eu sunt dintr-un oraş de provincie, liceul l-am făcut tot în provincie (...) şi iată-mă aruncat din viaţa aceea retrasă şi serioasă în mijlocul unui oraş mare, tot aşa de stricat pe cât de civilizat. Rezultatul a fost trist. Alte firi mai rezistente au ţinut piept bine noului fel de viaţă. Puţini însă, printre care mă număr şi eu, am fost aruncaţi în lături." Aceste mărturisiri sunt adresate decanului Facultăţii de Drept, într-o scrisoare în care explică de ce nu şi-a susţinut examenele şi solicită scutirea de frecvenţă. (Arhiva Facultăţii de Drept, Bucureşti) Pledoaria studentului pentru a scăpa de chinurile frecvenţei este respinsă în mod categoric.
Destinul său de a deveni scriitor îşi urma traseul care a trebuit să treacă şi prin război. Viaţa boemă a studentului întârziat s-a sfârşit brusc. În toamna anului 1916, a fost mobilizat şi a urmat timp de trei luni Şcoala de ofiţeri de la Botoşani. A obţinut gradul de plutonier major şi a fost trimis în linia întâi, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. În pofida firii sale timide şi blânde, parcurge infernul războiului, care însă va lăsa urmări asupra sănătăţii sale şubrede. După încetarea încleştărilor sângeroase a fost trimis pentru câteva luni să asigure paza unui sector de graniţă, pe Nistru. În acea atmosferă, plămădeşte ideea viitorului roman de succes, "Rusoaica".
După întoarcerea de pe front, dezrădăcinat din vechile sale preocupări, se înfăţişează la facultate, în uniforma de sublocotenent, având cusute pe mânecă trese de invalid, precum eroul său de mai târziu, Mihai Aspru. Gestul său a impresionat, astfel că a fost reprimit pentru a-şi susţine licenţa. Mrejele boemei îl acaparează din nou, dar Gib Mihăescu luptă cu "boala de voinţă" şi încearcă să dea un sens preocupărilor sale literare, frecventând timid cenaclul lui Eugen Lovinescu şi încercând să intre în publicistică. A fost primit cu încredere la revista Luceafărul, în care a şi debutat, iar în anii următori, semnătura sa este prezentă constant în paginile revistelor: Sburătorul, Viaţa românească, Hiena, Gândirea. În 1828, piesa "Pavilionul cu umbre", semnată Gib Mihăescu, având-o în rolul principal pe Maria Ventura, a avut un succes remarcabil pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A publicat, în ordine, romanele "Braţul Andromedei" (1930), "Rusoaica" (1933), "Femeia de ciocolată" (1933).
Preocupat de subiectul cărţii încă din anii studenţiei sale prelungite, elaborat cu migală, romanul se concretizează în timp, şi în 1934 apare "Zilele şi nopţile unui student întârziat". Personajul principal este Mihnea Băiatu, fiul unui negustor de vinuri şi al unei anume coane Caterina, oltean - deci învestit "de la plecare" cu câteva mici avantaje asupra altor cetăţeni cuminţi ai Regatului - ajuns în Bucureşti pentru a urma Dreptul, plin de vervă, a cărui predilecţie pentru aventură nu exclude sentimentalismul. Sufletul său este bântuit de nelinişti. Tânărul care după un insucces în dragoste se livrează filozofiei este purtat de aventură prin mahalale pitoreşti, pictate realist, din casele cărora fuge uneori pe fereastră pentru a nu plăti gazdei chiria.
Aventura sa este sufletească. Mihnea Băiatu, deşi trăieşte cu frenezie amoruri practice, fără pasiune, pe care le părăseşte fără scrupule când devin stânjenitoare, este locuit de un ideal sincer de puritate. Ideal obsesiv, dar fără contururi clare, mai ales atunci când trăieşte haotic, senzorial, împreunări erotice cu victimele sale. El încearcă să afişeze seriozitatea şi morga unui student ambiţios, al cărui mediu natural este cel al bibliotecilor universitare, dar se comportă ca un Don Juan de mahala. La capătul zvârcolirilor erotice de care se desparte fără regrete cunoaşte o femeie "ce trecea prin viaţa lui spre o ţintă atât de vădit străină bietei sale existenţe".
Se numeşte Arina Velovan, este asistentă la Universitate şi avea să schimbe brusc traseul vieţii lui Mihnea, în sensul ascunselor aspiraţii spirituale ale acestuia. Pentru Mihnea Băiatu, această femeie înseamnă un ideal de perfecţiune, întâlnirea cu ea îi dislocă echilibrul psihic şi (i)moral de până atunci, îi zdruncină felul de a fi şi de a trăi. Arina reuşeşte să scoată de iveală din Mihnea tot ce acesta ascundea, fără să ştie, mai bun şi mai nobil. Rezervele de omenie şi profunzime de care se simte invadat sunt surprinzătoare şi pentru Mihnea, care se regăseşte "imobil şi paralizat, incapabil de orice voinţă nouă de mişcare".
La rândul ei, Arina coboară din altarul său de vestală în braţele înfierbântate de aspiraţii luminoase ale prinţului mahalalei. Mihnea tânjeşte către cunoaşterea spirituală, Arina vrea să cunoască viaţa adevărată, autentică, frustă. Tentaţi de feluri diferite de aventură, ambii protagonişti se găsesc în momente hotărâtoare ale existenţei lor. După ce muşcă din realitate, Arina se lasă învinsă de slăbiciuni şi devine victima propriei sale inconsecvenţe, aruncându-se orbeşte în alte braţe, ale unui anume Noel, individ grosolan şi brutal care o chinuie, o agresează şi... o lasă şi însărcinată. Nici măcar în ultima clipă, când îşi dă sfârşitul, nu se va dezice de călăul vieţii ei, pe care îl strigă, sub ochii îngroziţi ai lui Mihnea. Poveste tragică şi psihanalizabilă... O dată cu Arina moare şi idealul de iubire pentru Mihnea, care însă, definitiv schimbat, nu revine în praful şi mirosul de gunoi ars al periferiei, ci caută să refacă traseul spiritual al Arinei. Însă el nu porneşte de la cărţi, ci din inima vieţii trăite către hăţişurile filozofiei.
"Zilele şi nopţile unui student întârziat" a fost considerat de unii comentatori literari cel mai bun roman al lui Gib Mihăescu, deşi, la vremea apariţiei sale, critica de specialitate i-a reproşat patetismul şi exaltările sentimentale. Este o carte care tulbură, închizând între coperte obsesii la limita torturii şi pagini de înaltă tensiune emoţională.
Gib Mihăescu a avut un sfârşit prematur şi trist. Bolnav de tuberculoză, s-a stins din viaţă la doar 41 de ani. În timpul vieţii, îşi construise un observator astronomic personal, pentru a scruta cerul şi adâncimile sale. Acum, probabil, de pe un colţ de stea ne priveşte cum îi adulmecăm cărţile...
Smuls din liniştea Drăgăşanului natal şi din ritmul obişnuit al oraşelor în care urmase studiile secundare şi liceul, Craiova şi Râmnicu-Vâlcea, Gib Mihăescu a deschis ochii mari, limpezi şi curioşi, într-un Bucureşti cosmopolit, în care viaţa pulsa intens şi fremăta de ispite. Toamna târzie şi miresmele ambientale ale unui oraş încă neatins de otrava războiului hrăneau natural firea boemă a proaspătului student în Drept. În acea perioadă a scris: "Oraşul acesta mare, care are atâtea mreje atrăgătoare, este foarte periculos pentru firile slabe, a căror voinţă nu-i tocmai bine închegată. Eu sunt dintr-un oraş de provincie, liceul l-am făcut tot în provincie (...) şi iată-mă aruncat din viaţa aceea retrasă şi serioasă în mijlocul unui oraş mare, tot aşa de stricat pe cât de civilizat. Rezultatul a fost trist. Alte firi mai rezistente au ţinut piept bine noului fel de viaţă. Puţini însă, printre care mă număr şi eu, am fost aruncaţi în lături." Aceste mărturisiri sunt adresate decanului Facultăţii de Drept, într-o scrisoare în care explică de ce nu şi-a susţinut examenele şi solicită scutirea de frecvenţă. (Arhiva Facultăţii de Drept, Bucureşti) Pledoaria studentului pentru a scăpa de chinurile frecvenţei este respinsă în mod categoric.
Destinul său de a deveni scriitor îşi urma traseul care a trebuit să treacă şi prin război. Viaţa boemă a studentului întârziat s-a sfârşit brusc. În toamna anului 1916, a fost mobilizat şi a urmat timp de trei luni Şcoala de ofiţeri de la Botoşani. A obţinut gradul de plutonier major şi a fost trimis în linia întâi, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. În pofida firii sale timide şi blânde, parcurge infernul războiului, care însă va lăsa urmări asupra sănătăţii sale şubrede. După încetarea încleştărilor sângeroase a fost trimis pentru câteva luni să asigure paza unui sector de graniţă, pe Nistru. În acea atmosferă, plămădeşte ideea viitorului roman de succes, "Rusoaica".
După întoarcerea de pe front, dezrădăcinat din vechile sale preocupări, se înfăţişează la facultate, în uniforma de sublocotenent, având cusute pe mânecă trese de invalid, precum eroul său de mai târziu, Mihai Aspru. Gestul său a impresionat, astfel că a fost reprimit pentru a-şi susţine licenţa. Mrejele boemei îl acaparează din nou, dar Gib Mihăescu luptă cu "boala de voinţă" şi încearcă să dea un sens preocupărilor sale literare, frecventând timid cenaclul lui Eugen Lovinescu şi încercând să intre în publicistică. A fost primit cu încredere la revista Luceafărul, în care a şi debutat, iar în anii următori, semnătura sa este prezentă constant în paginile revistelor: Sburătorul, Viaţa românească, Hiena, Gândirea. În 1828, piesa "Pavilionul cu umbre", semnată Gib Mihăescu, având-o în rolul principal pe Maria Ventura, a avut un succes remarcabil pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A publicat, în ordine, romanele "Braţul Andromedei" (1930), "Rusoaica" (1933), "Femeia de ciocolată" (1933).
Preocupat de subiectul cărţii încă din anii studenţiei sale prelungite, elaborat cu migală, romanul se concretizează în timp, şi în 1934 apare "Zilele şi nopţile unui student întârziat". Personajul principal este Mihnea Băiatu, fiul unui negustor de vinuri şi al unei anume coane Caterina, oltean - deci învestit "de la plecare" cu câteva mici avantaje asupra altor cetăţeni cuminţi ai Regatului - ajuns în Bucureşti pentru a urma Dreptul, plin de vervă, a cărui predilecţie pentru aventură nu exclude sentimentalismul. Sufletul său este bântuit de nelinişti. Tânărul care după un insucces în dragoste se livrează filozofiei este purtat de aventură prin mahalale pitoreşti, pictate realist, din casele cărora fuge uneori pe fereastră pentru a nu plăti gazdei chiria.
Aventura sa este sufletească. Mihnea Băiatu, deşi trăieşte cu frenezie amoruri practice, fără pasiune, pe care le părăseşte fără scrupule când devin stânjenitoare, este locuit de un ideal sincer de puritate. Ideal obsesiv, dar fără contururi clare, mai ales atunci când trăieşte haotic, senzorial, împreunări erotice cu victimele sale. El încearcă să afişeze seriozitatea şi morga unui student ambiţios, al cărui mediu natural este cel al bibliotecilor universitare, dar se comportă ca un Don Juan de mahala. La capătul zvârcolirilor erotice de care se desparte fără regrete cunoaşte o femeie "ce trecea prin viaţa lui spre o ţintă atât de vădit străină bietei sale existenţe".
Se numeşte Arina Velovan, este asistentă la Universitate şi avea să schimbe brusc traseul vieţii lui Mihnea, în sensul ascunselor aspiraţii spirituale ale acestuia. Pentru Mihnea Băiatu, această femeie înseamnă un ideal de perfecţiune, întâlnirea cu ea îi dislocă echilibrul psihic şi (i)moral de până atunci, îi zdruncină felul de a fi şi de a trăi. Arina reuşeşte să scoată de iveală din Mihnea tot ce acesta ascundea, fără să ştie, mai bun şi mai nobil. Rezervele de omenie şi profunzime de care se simte invadat sunt surprinzătoare şi pentru Mihnea, care se regăseşte "imobil şi paralizat, incapabil de orice voinţă nouă de mişcare".
La rândul ei, Arina coboară din altarul său de vestală în braţele înfierbântate de aspiraţii luminoase ale prinţului mahalalei. Mihnea tânjeşte către cunoaşterea spirituală, Arina vrea să cunoască viaţa adevărată, autentică, frustă. Tentaţi de feluri diferite de aventură, ambii protagonişti se găsesc în momente hotărâtoare ale existenţei lor. După ce muşcă din realitate, Arina se lasă învinsă de slăbiciuni şi devine victima propriei sale inconsecvenţe, aruncându-se orbeşte în alte braţe, ale unui anume Noel, individ grosolan şi brutal care o chinuie, o agresează şi... o lasă şi însărcinată. Nici măcar în ultima clipă, când îşi dă sfârşitul, nu se va dezice de călăul vieţii ei, pe care îl strigă, sub ochii îngroziţi ai lui Mihnea. Poveste tragică şi psihanalizabilă... O dată cu Arina moare şi idealul de iubire pentru Mihnea, care însă, definitiv schimbat, nu revine în praful şi mirosul de gunoi ars al periferiei, ci caută să refacă traseul spiritual al Arinei. Însă el nu porneşte de la cărţi, ci din inima vieţii trăite către hăţişurile filozofiei.
"Zilele şi nopţile unui student întârziat" a fost considerat de unii comentatori literari cel mai bun roman al lui Gib Mihăescu, deşi, la vremea apariţiei sale, critica de specialitate i-a reproşat patetismul şi exaltările sentimentale. Este o carte care tulbură, închizând între coperte obsesii la limita torturii şi pagini de înaltă tensiune emoţională.
Gib Mihăescu a avut un sfârşit prematur şi trist. Bolnav de tuberculoză, s-a stins din viaţă la doar 41 de ani. În timpul vieţii, îşi construise un observator astronomic personal, pentru a scruta cerul şi adâncimile sale. Acum, probabil, de pe un colţ de stea ne priveşte cum îi adulmecăm cărţile...
