"Sa pictezi sau sa faci amor"

Competitia de la Cannes include, in fiecare an, un numar mai mare (un pic) de filme frantuzesti decat de alte proveniente nationale. Nu e vorba, aici, neaparat de clasicul "cine imparte parte-si face".

DISTRIBUTIE. Daniel Auteuil, regizorul Jean-Marie Larrieu, actrita Sabine Azema, regizorul Arnaud Larrieu, actrita Amira Casar si actorul spaniol Sergi Lopez la ceremonia lansarii filmului "Peindre ou faire l’amour"

E vorba de ambitia gazdelor de a face din festival un suport pentru propulsarea cinematografiei franceze pe orbita care sa-i asigure o mai buna vizibilitate planetara. Si daca nu la Cannes, atunci unde? Copilul anemic care e, prin definitie, filmul european, comparativ cu supermanul american, devine, la Cannes, vedeta; aici toata lumea il alinta, remarcand cat e el de inteligent si de sensibil, ceea ce nu schimba prea mult lucrurile: cifrele de incasari raman, in general, extrem de scazute; un exemplu clasic ar putea fi acela al unui "mic film european" energizat, acum cativa ani, chiar cu un Palme d’Or (belgianul "Rosetta"), ceea ce nu l-a facut totusi sa aiba succes de public international. Sigur, intre valoare si succes de casa nu e catusi de putin o legatura obligatorie; s-au vazut filme mari ocolite si neintelese de public (de pilda "Aventura" lui Antonioni, huiduit, la lansare, chiar si la Cannes!), dupa cum se vad atatea prostioare care sparg casa. Si totusi filmul fara public e un nonsens. Si un cosmar secret pentru orice cineast, oricat de elitist. Ingrosand putin lucrurile, sa stiti ca atunci cand un cineast declara ca nu-l intereseaza publicul minte! Sau se minte. Utopia asumata a Cannes-ului e tocmai aceea de a lansa "filme de autor, cu succes de public"...

FRANTUZESTI. Revenind la "nos moutons", filmele frantuzesti din cea mai selectiva competitie, primul a fost "Leming", din seara deschiderii (intre timp a palit atat de mult, incat l-am si uitat!); al doilea a fost filmul lui Michael Haneke ("Ascuns"), despre un mic santaj la care e supus un intelectual parizian de azi, ca o consecinta difuza si indirecta, peste ani, a unei "vinovatii istorice" (vinovatia Frantei in "chestiunea algeriana"; cazul celor 200 de manifestanti algerieni omorati si aruncati in Sena, in anii ’60). Unii au fost entuziasmati de filmul lui Haneke, altii deloc. In ceea ce ma priveste, mi s-a parut teribil de searbad si de lipsit de orice noutate. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca Haneke e un prestigios regizor austriac: asa ca e greu de vazut in filmul lui "un film francez", chiar daca banii, subiectul, limba, actorii tin de Franta.

SURPRIZA. In sfarsit, al treilea si ultimul film francez al selectivei competitii, lansat aseara, intitulat "Sa pictezi sau sa faci amor", a fost o surpriza. Placuta. Pana si pentru confratii francezi el s-a dovedit a fi "o surpriza totala". Pentru ca autorii filmului, fratii Larrieu (Arnaud, nascut in ’66, si Jean-Marie, nascut in ’65), sunt foarte putin cunoscuti in Franta. Deocamdata! S-ar putea ca, dupa acest Cannes, si cu ocazia celui de-al treilea lungmetraj scris si regizat de ei, sa devina cei mai importanti "frati" ai cinematografiei franceze. Despre ce e vorba in film? Problema e: cum sa povestesti "ce se intampla", fara ca relatarea sa sune vulgar? Cum sa povestesti ca un cuplu, plin de farmec in aerul lui burghez-boem (Sabine Azema si Daniel Auteuil), intalneste un alt cuplu, nu mai putin respectabil (cu Sergi Lopez in rol de primar - orb! - al unui sat de munte), dupa care cele doua cupluri intra mai intai intr-un joc de, sa-i zicem, "changez les dames!", si mai apoi trec la jocul amorului in patru (in patru, in trei, in cate cati vrei, vorba poetului)! Si ca lucrurile nu se opresc aici? Si ca filmul nu e vulgar si nici stupid, si nici catusi de putin pornografic? Dimpotriva, are o extraordinara finete a umorului si a observatiei psihologice (pe filiera spirituala a unui Eric Rohmer). De unde se vede, inca o data, ca nu "subiectul mare" face un film mare. Am vazut filme slabe despre drama din Irak sau despre distrugerea Planetei si filme importante despre mai nimic sau, iata, despre un cuplu "esanjist"... in cinema, totul e regizorul. Privirea pe care o pune asupra lumii. Sunetul unui univers propriu. Fratii Larrieu au reusit sa extraga esenta proaspata a unei ecuatii existentiale pe care chiar ei o numesc: "oameni cu o viata obisnuita, intr-o serie de experiente senzuale neobisnuite".

AGLOMERATIE. In contextul Cannes-ului, in aglomeratia de filme dure, cu violenta si sex cat mai explicit si cat mai socant, filmul francez - cu elanul personajelor catre natura, catre cultura, catre celebrarea corpului, cu "marivaudajul" lui senzual si cu stingerea luminii in "momentele hard" - reuseste sa para, prin comparatie, inca si mai pervers!

Ramane de vazut cat de sensibil e juriul lui Kusturica la acest gen de "perversiuni", si cum o sa gireze un palmares din care sa nu lipseasca - totusi! - filmul francez. Care din trei?