Secspir Popescu

Se gandeau englezii sfarsitul de secol XVI, la Romeo si Julieta ca la literatura sau ca la maculaturas. Cat din ce a scris Shakespeare e inspirat din propria-i viata? Studioul Miramax a avut curajul de a se amuza pe seama vietii marelui Will intr-un film cu o distributie impresionanta. Shakespeare in love e maine la TVR de la ora 20:00 si e un prilej sa va arat inca o data ca filmul continua si cand pe sticla curge genericul.

De cateva saptamani toti se lauda ca il citesc pe Mircea Cartarescu cu "De ce iubim femeile?" si nici prietenii mei nu fac exceptie. A fost o polemica intre noi cand ne intrebam daca aceste texte sunt literatura sau nu (in sensul calitativ, nu tehnic). Cartea a avut un titlu foarte bun, putine pagini, format de buzunar, texte scrise pentru doamnele care vor sa stie cum arata ultima colectie Prada si s-a vandut bine. Dar chiar si (sa-mi fie iertata exprimarea) penisul lui Dan Chisu s-a vandut bine. Cand polemica noastra despre literatura versus maculatura era pe culmi, un prieten imi spune sa citesc randurile unui anume domn. Si intre doua carti noi ma loveste o intrebare: daca pe vremea lui Shakespeare ar fi fost televiziune, am mai fi vorbit astazi de marele Will si de literatura sa?

Inchipuiti-vi-l pe Shakespeare dandu-si cu parerea intr-un talk-show despre evenimentele de la curtea reginei Elisabeth. In fata lui, moderatorul preocupat de rating il provoaca sa faca declaratii dure. Marele Will (ca bun scriiitor ce este) stie sa aleaga cuvintele care sa redea perfect emotiile pe care le cauta spectatorii. Cum nici teatrul nu-i e strain, isi controleaza gesturile si vocea (e propriul sau regizor) asa ca "da bine pe sticla" si e invitat mereu. Iar elisabetanii incep sa-l judece dupa spectacolul pe care-l face la televizor si nu dupa ceea ce scrie acasa, fara constrangeri de rating. Cand scrie de placere, cu placere, manat de lucrurile care nu-l lasa indiferent.

"Pentru mine a face literatura e totuna cu a iubi.(...) Nu iubesti mai bine sau mai prost. (...) Iubirea vine sau nu vine cand da Dumnezeu. Tot asa, mii de carti citite, rumegarea vietii marilor scriitori, cenaclurile, calatoriile la simpozioane internationale nu garanteaza cu de-afurisenie nasterea literaturii". Acesta e raspunsul pe care-l cautam la paralela literatura/maculatura, raspuns care - culmea coincidentei! - este scris intr-un comentariu despre cea mai veche carte a lui Cartarescu.

La inceput, n-am vrut sa citesc cartea in care am gasit raspunsul acesta pentru ca autorul ei e prezent mereu in talk-show-uri, e maestru in a-si argumenta opiniile si stie toate tehnicile (voce, mimica, respiratie) ca sa transmita mesajele pe care le doreste. Nu vroiam sa-mi ocup timpul destinat lecturii cu un sistem de argumentare ale carui trucuri le-am ghicit deja. Dar mi-am dat seama ca televiziunea ii face un mare deserviciu. Il vezi pe ecran si cand gandeste ca tine iti vine sa spui "ce bine le zice asta smekerilor!", iar cand opinia lui e de partea cealalta a argumentelor tale, te enerveaza teribil. Si cind te enerveaza, ii cauti defectele din gesturi, intonatie, gramatica.

Am citit cartea Libertatea Urii cu vocea mintii mele (cu trucurile mele, nu ale lui) si cand am ajuns la sfarsit am trecut fara pauza la Nobelul romanesc. De sambata trecuta si pana astazi, am mai citit Copiii Fiarei, Timp mort, Vremea manzului sec si Un cadavru umplut cu ziare (toate au aparut la Ed. Polirom). Mai am de citit cateva si le caut prin librarii pentru ca, vorba filmului de astazi, sunt "in love".

Acum cred ca daca domnul acesta ar fi trait inainte de a se fi inventat televiziunea, ar fi fost recunoscut drept un mare scriitor. Chiar si el spune ca astazi cartile "sunt un fel de sarcofage ale cuvintelor, ingropate in biblioteca". Nu stiu daca s-a gandit ca, in absenta televiziunii, cartile ar fi putut ramane cufere pline de comori.

"Ca si iubirea, literatura inseamna sa atingi sufletul celuilalt" scrie Cristian Tudor Popescu in Nobelul romanesc si mi-e ciuda ca merge la talk-show-uri ca sa faca mascari.