Spatiu, timp si sarmale

„Latinitatea columbiana se pupa (ba nu, face sex de-a dreptul) cu latinitatea romAneasca ntr-o farfurie cu sarmale cu mamaliga, amAndoua niste mAncaruri foarte turcesti la origini" E o figura timpul asta! Ori trece prea repede, ori nu trece deloc, ori ai senzatia ca timpul, cum spun cercetatorii, "s-ar fi oprit in loc", ori ai certitudinea asta - "timpul S-A oprit in loc". Exista sau nu exista timp? Se scrie "timp" cu "t" mare sau cu "t" mic? Este timpul ceva de care trebuie sa tinem cont sau nu? Daca nu tinem cont de el, atunci de ce ne mai luam creme antirid? Dar daca exista timp si nu stim noi? Ei bine, iata tot atatea intrebari la care pur si simplu n-am nici un raspuns. Decat sa perorez inutil pe tema a ceva care nici macar nu si-a demonstrat existenta, prefer sa subscriu unui prea binecunoscut citat al unui prea binecunoscut poet: "Timpul nu exista decat atunci cand il inventam noi".

Ieri am inventat Timpul. Pentru ca ieri, dupa foaaaaaarte mult timp, l-am revazut pe Wilmark in reluare, nu in direct. Daca mai e cineva care nu stie cine este Wilmark, sa specificam imediat ca Wilmark, inainte de orice, este un baiat de baiat ca toti baietii de baieti. Mai departe, sa adaugam ca face ceva pe la vreun radio (un obiect care emite sunete fara sa emita si imagini, o cutiuta vorbitoare, in speta) si sa incununam toata aceasta pleiada de activitati wilmarkiene scriind cu marcarul negru pe foaia alba ca danseaza latino de te-nnebuneste de cap.

L-am ascultat vorbind despre cat de multi oameni l-au ajutat pe el si m-am gandit imediat ce neam bun virgula tolerant virgula primitor virgula si ospitalier suntem noi, romanii, pentru ca-l ajutam pe Wilmark care, iata, stimati telespectatori, nu intarzie sa-si exprime gratitudinea in mod public, ca ma buseste si plansul. Sa va spun: intr-o zi era Wilmark si se uita la o telenovela si manca sarmale cu mamaliga si asta era tot si asta era cel mai interesant lucru cu putinta care se putea intampla in acea zi. Pentru ca da, ati ghicit, este vorba de topirea unor granite culturale prin suprapunerea lor in acelasi plan. Latinitatea columbiana se pupa (ba nu, face sex de-a dreptul) cu latinitatea romaneasca intr-o farfurie cu sarmale cu mamaliga, amandoua niste mancaruri foarte turcesti la origini. Si iata cum, intocmai ca elefantul care, leganandu-se pe o panza de paianjen, nu era singur, caci a mai venit inca si inca un elefant, tot asa, civilizatiile din toate colturile lumii se intalnesc intr-un om. Un singur om. Un om frumos virgula un columbian care a descoperit sarmalele romanesti, care sunt turcesti virgula care stie sa multumeasca atunci cand este cazul virgula in spatiul acesta atat de public virgula incat zici ca este de-a dreptul deschis virgula de-a dreptul labartat punct.