Vene inabordabile

Că sînt tînără şi pot, zic să mă donez sînge. Zis şi făcut. Mănînc legume. Ca să-mi spăl sîngele. Să nu am glicemia scăzută că dup-aia. Beau apă multă. Ca să-mi spăl sîngele, să fie bun, să am trombocite mulţumite

Că sînt tînără şi pot, zic să mă donez sînge. Zis şi făcut. Mănînc legume. Ca să-mi spăl sîngele. Să nu am glicemia scăzută că dup-aia. Beau apă multă. Ca să-mi spăl sîngele, să fie bun, să am trombocite mulţumite. Totul. A doua zi mă duc la spital. Şi dă-i, şi stai la coadă. Îmi iau număr de ordine. Noroc că o căldură umedă amestecată cu mirosul specific de spital nu-mi dă sentimentele mele pozitive peste cap. Şi dă-i, şi.

Mă împrietenesc cu un grup de călărăşeni, nişte băieţi şi două doamne, veniţi să doneze sînge pentru un coleg de-al lor. Zic "ia uite ce călărăşeni de treabă, eu nu m-aş fi trezit la patru dimineaţa ca să fiu la şase aici nici să mă plăteşti cu greutatea mea în aur". Călărăşenii mei sînt cam leşinaţi de nesomn, dar au în vizor lucrul bun pe care sînt pe cale să-l facă. O cauză nobilă merită întotdeauna să-ţi tai din orele de somn. Vine rîndul unei doamne să intre să doneze sînge. Iese după trei secunde că cică nu-i ia, că are herpes. Logic, nu-nţeleg de ce se supără. Adică, ce, doamnei i-ar conveni să vină unul cu herpes pe el şi să-i dea ei sîngele lui? Eeee, nu. Nu cred. Sigur nu. Nu. Degeaba se oftică doamna, aş fi putut să-i spun şi eu, dacă i-aş fi observat herpesul, dar nu i-am luat seama decît cînd a spus ea. Ei, după ce bolboloseşte că n-a dormit toată noaptea, că aia, că ailaltă, se calmează şi zice asta e, altădată s-a terminat cu gesturile nobile.

Vine rîndul unui alt călărăşean. Călărăşeanul numărul doi iese ofuscat şi ăsta şi zice că nu i-a luat sînge c-a mîncat o coajă de pîine de dimineaţă, că se simţea copleşit de foame şi asta. Eu înţeleg şi asta. Nu dau vina pe asistente, despre care oamenii bîrfesc că au un chef de treabă cum au ei chef acuma să facă un baschet pe stomacul gol. Băi, păi dac-ai mîncat, ai mîncat, asta e, trombocitele tale sînt nemulţumite, ţi-ai deprimat trombocitele cu bucăţică ta de pîine. Călărăşeanul cu numărul trei. Călărăşeanul cu numărul trei încă nu a intrat în cabinet, dar comentează că în Călăraşi, dacă te duci, îţi iau ăia tot sîngele, pe tot, nu-ţi mai lasă nici o picătură, "aţi băut o bere?, ei, nu-i nimic, pentru o bere nu-i bai, ce, aţi fumat?, e, asta e, lăsaţi că vi-l luăm şi-aşa, nu-i problemă, c-aţi mîncat o friptură-n sînge?, ei, lăsaţi, nu-i nimic, daţi încoace mînuţa, să vă luăm sîngele, c-avem nevoie, sîntem în criză", dar că, mai comentează călărăşeanul trei, "degeaba zic spitalele că sînt în criză, că dac-ar fi în criză n-ar mai face atîtea fiţe, le-ar lua oamenilor sîngele şi n-ar mai comenta atîta". Nu-i ia nici lui sîngele. Îmi vine rîndul. Intru timid, decisă să le implor pe fete să-mi ia cît mai mult sînge, că m-am chinuit pentru o calitate cît mai bună. Mă simt ca la tribunal, aşteptînd un verdict care nu poate fi decît bun. Sanchi.

Asistenta decide că am "vene inabordabile". Ies umilită din cabinet, dorindu-le celor care aşteaptă să le găsească şi lor cîte ceva.

Pretenţioasele lu’ peşte prăjit!