Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Prezentat ori prea protocolar, fals, pe lângă adevărul istoric de bun-simț, sau, dimpotrivă, încondeiat exagerat drept „playboy”, „cartofor”, „mason”, „afacerist fără scrupule” etc., Carol a fost și este un personaj ce merită reevaluat și revizitat atent. O astfel de încercare a întreprins cercetătorul Doru Lixandru, doctor în istorie și autor al unei teze îndrăznețe - „Carol al II-lea, carlismul și carliștii în România anilor 1930” (Editura Corint, 2023) - ale cărei idei-cheag vom încerca să le desfacem astăzi, aici, chiar cu sprijinul autorului. De pildă, care a fost contextul social, politic și economic al deceniului 1930-1940, care era cadrul general/european, dar cel particular/românesc? România lui Carol al II-lea a preluat (mai ales în politică, propagandă/cultură etc.), prin imitație și/sau adaptări locale, (și) modele și tipare alohtone spațiului și culturii românești.
Iubit până la destrămare
Istoricul Doru Lixandru: „Monarhismul românesc din anii 1930 este unul deosebit de original. Pe de o parte, prin caracterul extrem de flamboaiant al lui Carol al II-lea și prin maniera în care acest suveran își joacă rolul de reformator. Pe de altă parte, prin modul în care mișcarea politică creată de rege și de carliști reușește să aspire revendicări naționale (respectiv naționaliste) dintre cele mai diverse. Monarhia reprezentată de Carol al II-lea nu rămâne doar un simbol al națiunii, cum a fost, în bună măsură, cazul predecesorilor săi, Carol I (1866-1914) și Ferdinand I (1914-1927), ori a urmașului său, Mihai I (1940-1947). Din contră, aceasta devine un vector de bază al naționalismului românesc. Altfel, un alt factor care m-a determinat să examinez carlismul este maniera în care persoana regelui Carol al II-lea a rămas în memoria colectivă. Deși există nenumărate surse (îndeosebi corespondența regală) care dovedesc popularitatea remarcabilă de care acest monarh se bucură de-a lungul anilor 1930, în mod paradoxal, pe cât de popular și de prezent a fost în acest deceniu, pe atât de impopular și de absent a devenit odată cu destrămarea României Mari și abdicarea sa din septembrie 1940”.
Reformă, reformă, reformă
Motivele impopularității sunt, până la urmă întemeiate… „Învinovățit pentru această tragedie națională - a urmat Doru Lixandru -, Carol devine un subiect tabu nu doar în cercetarea științifică, ci și în rândul opiniei publice românești. Când îi sunt analizate acțiunile, reprezentările legate de persoana sa sunt de cele mai multe ori extrem de contradictorii. Fie i se scot în evidență meritele avute în modernizarea națiunii și în sprijinirea culturii naționale, fie este aspru acuzat pentru tarele vieții sale personale și pentru incapacitatea de a dirija o rezistență armată în vara anului 1940. Memoria este totdeauna selectivă, mai ales când este vorba despre națiuni ori despre personalități politice. Ideea familiară despre Carol rămâne totuși una potrivit căreia acesta a fost pur și simplu un afemeiat, un dictator, un reacționar și un mason. O asemenea interpretare se cuvine a fi reexaminată”. Concret? „Statul românesc de atunci ar fi trebuit reformat nu doar în ceea ce privește infrastructura, economia sau instituțiile politice, ci și în termeni de educație, politici culturale și sănătate publică, or Carol și partizanii săi discută, proclamă și chiar practică ideea de reformă. Reforma statului și a societății - iată, pe scurt, cel mai important deziderat avansat de-a lungul întregii perioade interbelice de carliști”.
Context nou: România Mare
„Până la urmă - a completat istoricul -, în vara anului 1940 (înainte de pierderile teritoriale care generează prăbușirea sa progresivă), regimul pe care îl conduce Carol desfășoară în România un veritabil șantier. Guvernanții sunt stăpâniți acum de un puternic etos modernizator, materializat într-o multitudine de proiecte, extrem de variate ca teren de acțiune: de la planuri cincinale și sistematizări ale orașelor până la proiecte biopolitice ori programe de naționalizare a resurselor statului pe criterii etnice”. Totul într-un context național nou: România Mare. „Exact. Un context istoric și geopolitic fasonat în egală măsură de Primul Război Mondial, de criza economică, de ascensiunea totalitarismelor și de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu trebuie neglijat însă faptul că originile monarhismului carlist (respectiv debutul simbiozei dintre naționalism și monarhism) se află la începutul anilor 1920. Situația geopolitică, cultura politică, diversitatea etnolingvistică și structurile sociale ale noii Românii configurează în mod fundamental maniera în care se manifestă activismul politic al lui Carol al II-lea și al partizanilor săi”.
Cruciadă împotriva decadenței
Mai exact? „În primul rând, ideile și practicile asociate acestei ideologii sunt vehiculate ca un răspuns conștient la tarele parlamentarismului din această perioadă, ca o cruciadă împotriva decadenței reprezentate de parlamentarism. Votul universal este instituit încă din 1918, însă alegerile sunt manipulate de către elitele politice și potentații locali, care devalorizează astfel conceptul de democrație reprezentativă. România interbelică este o națiune profund premodernă și agrară, iar cultura sa politică nu diferă prea mult de cea practicată în Vechiul Regat înainte de Primul Război Mondial, chiar dacă mecanismele sale balcanice devin mai puțin omogene odată cu integrarea în statul național a regiunilor care au aparținut fostelor imperii austro-ungar (Transilvania, Banatul, Bucovina) și rus (Basarabia). Grosso modo, România interbelică rămâne (ca și Vechiul Regat) sub controlul elitelor tradiționale (ori conservatoare), care acceptă cadrele democratice doar în măsura în care nu sunt potrivnice intereselor lor”.
Forțe centrifuge, forțe centripete
Tot aici: „În acest context, mișcarea politică monarhistă își asumă sarcina de a continua procesul de construcție a națiunii și de a armoniza un ansamblu politic eterogen prin intermediul unei elite devotate și capabile, condusă de rege. România Mare, așa cum este cel mai adesea denumită, cuprinde între granițele ei aproape 30% etnici neromâni, situându-se astfel la jumătatea distanței dintre un stat național și o colectivitate politică multinațională. Contrar discursului naționalist românesc din epocă, acest stat se confruntă în numeroase privințe cu o lipsă de unitate, determinată de gradul de diversitate a zonelor geografice care îl formează (fie ea de natură etnolingvistică, religioasă, culturală ori economică). În acest sens, fiecare dintre regiunile sale componente poartă cu sine o moștenire imperială specifică: otomană (în Vechiul Regat), austro-ungară (în Banat, Transilvania și Bucovina) și țaristă (în Basarabia). Inclusiv ecuația geopolitică a statului este una deosebit de interesantă”.
Tensiuni între centru și provincie
Să o deslușim: „În comparație cu suprafața Vechiului Regat, de numai 138.000 de kilometri pătrați, noua Românie se întinde acum pe 295.049 de kilometri pătrați. Totuși, nu este vorba pur și simplu de o extensie a Vechiului Regat și nici de o entitate politică nouă, creată ca urmare a semnării tratatelor de pace care încheie Primul Război Mondial (cum este cazul Poloniei ori Cehoslovaciei). În această privință, se aseamănă destul de mult cu regatul sârbo-croato-sloven vecin, clădit pe structura politică și pe efortul militar al vechiului stat sârbesc. Mai mult, ca și în Iugoslavia, se creează rapid tensiuni între centru și noile regiuni, respectiv între capitală și cultura politică a Vechiului Regat, pe de o parte, și provinciile integrate în noul stat după război, pe de altă parte. În acest context ia naștere o veritabilă obsesie legată de apărarea integrității statului și a națiunii contra forțelor centrifuge care ar fi amenințat să le fragmenteze unitatea. Pe de o parte, temerile naționaliștilor români sunt proiectate asupra minorităților naționale din interiorul statului, pornind de la sentimentul unei incompatibilități fundamentale între noi și ei”.
Carlismul - nuanțe
Pe de altă parte? „Aceste temeri pornesc și de la vulnerabilitatea granițelor, în condițiile în care România Mare devine ținta revizionismului concertat al Ungariei, Uniunii Sovietice și Bulgariei, fiecare revendicând diferite teritorii ale statului național român. Pentru carliști, acest tip de discurs devine treptat un puternic instrument ideologic. Națiunea română se grupează acum ca o comunitate etnică aflată în căutarea unor vectori ai unității, iar monarhia va ocupa în această privință un loc de cinste”. Ce valențe atribuie Doru Lixandru termenului „carlism”? Imediat, încercarea de elucidare: „Carlismul este un concept asociat unui spațiu concret și unei temporalități concrete: România interbelică. Proiectul monarhist este menit a se desăvârși prin intermediul lui Carol, însă este mult mai complex decât persoana sa și acțiunile sale. Carlismul este o ideologie ce susține în același timp crearea unei imagini pozitive a regelui și sporirea atribuțiilor sale politice, una care înglobează o pleiadă de actori: nu doar pe monarh, ci inclusiv diverși intelectuali (Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, Emanoil Bucuța), oameni politici (Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu, Valer Pop, Ion Inculeț), jurnaliști (Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Constantin A. Donescu), militari, clerici (Miron Cristea) sau tehnocrați (în timpul regimului autoritar)”.
Naționalism, monarhism, antiliberalism
În siaj: „Altfel spus, carlismul este creat ca o mișcare politică destinată să desăvârșească procesul de construcție a națiunii și a statului. Unui asemenea țel i-ar fi fost dedicate politicile culturale și sociale declanșate sub semnul monarhiei (căminele culturale, politica de răspândire a cărții, activitatea Institutului Social Român și a echipelor regale la sate, încadrarea tineretului etc.), precum și, în ultimă instanță, instaurarea unui regim autoritar, cu întreaga sa suită de reforme (partidul unic, reforma administrativă, corporatismul etc.). Carlismul poate fi definit, așadar, drept o mișcare politică modernă, în egală măsură naționalistă și monarhistă, antiparlamentară și antiliberală, cu o concepție autoritară asupra politicului și a statului, cu o ideologie palingenezică și creatoare a unui regim politic ce se inspiră într-o manieră generoasă din regimurile fasciste italian și german, inclusiv în modul cum estetizează politicul. Deși este rareori folosit de către rege ori de către susținătorii săi pentru a descrie propriul lor activism politic, acest termen posedă totuși o istorie aparte, fiind folosit încă din anii 1920 atât de susținătorii și de adversarii lui Carol, cât și de observatorii exteriori sau de cercetători. Mai precis, am identificat originile conceptului în a doua jumătate a anilor 1920, când, în contextul morții regelui Ferdinand (1927) și al instaurării unei regențe, din ce în ce mai mulți români devin partizanii ideii de readucere în România a principelui Carol, pentru a fi întronat”.
Restaurația
Restaurația se și petrece, în 8 iunie 1930. „Moartea regelui Ferdinand (1927), lipsa de credibilitate a Regenței instaurate ca urmare a minoratului lui Mihai și criza economică de la sfârșitul anilor 1920 au permis Restaurația. Din ce în ce mai mulți români sunt în căutarea omului providențial capabil să restaureze ordinea, iar Carol este proiectat ca agent al salvării naționale și încoronat. În mod paradoxal, acesta urcă pe tron după fiul său”. Ce fel de rege a fost Carol, ce soi de domnie a inițiat? „La începutul domniei (și până la asasinarea prim-ministrului liberal Ion G. Duca de către trei membri ai Gărzii de Fier), Carol joacă rolul omului providențial și încearcă să schițeze un proiect național centrat în jurul monarhiei. Imaginea sa devine de acum înainte obiectul unei atenții particulare. Personalitatea sa puternică și stilul său îl fac să devină nu doar subiect al controverselor, ci și ținta unor așteptări intense. După asasinarea lui Duca începe o etapă a consensului”.
Regimul autoritar
Limpede: „Anii 1934-1937 reprezintă pentru România o perioadă de relativă stabilitate politică și socială, una în care monarhia colaborează îndeaproape cu elitele politice național-liberale aflate acum la guvernare. Carol al II-lea nu trece totuși în planul secund al scenei politice. Din contră. Implicarea sa și reformele declanșate în numele instituției pe care o reprezintă sunt în creștere. Stabilitatea guvernării este spulberată însă de rezultatul alegerilor din decembrie 1937 și de instaurarea unui regim autoritar în 10 februarie 1938. Ultima perioadă a carlismului (1938-1940) este astfel reprezentată de anii regimului autoritar, încadrați din punct de vedere cronologic de ziua când are loc lovitura de stat (10 februarie 1938) și de momentul abdicării lui Carol al II-lea (6 septembrie 1940). În acest interval de timp România traversează o serie de schimbări fundamentale, de vreme ce se face trecerea de la o democrație reprezentativă la un regim centrat pe un partid unic, respectiv de la o constituție democratică la una autoritară. Deși regimul autoritar carlist durează doar doi ani și jumătate, această bucată de timp este extrem de bogată în experimente de natură politică, socială și culturală”.
Mimetism politic
A fost politica instrumentată de Carol al II-lea una originală, ori doar o adaptare a curentelor autoritare care măcinau Europa acelor vremuri? „Mimetismul politic carlist l-aș încadra în familia fascismelor și a parafascismelor. Inserarea carlismului într-un context politic european ne indică faptul că procesul de personalizare carlistă a puterii și regimul autoritar din România anilor 1938-1940 nu pot fi reduse la un simplu rezultat arbitrar al ambițiilor personale ale lui Carol. Din contră, naționalismul monarhist poate fi mult mai bine explicat odată analizat prin prisma valului de transformări politico-sociale și culturale care copleșește Europa în perioada interbelică și care generează cadrele favorabile ascensiunii proiectelor politice de regenerare națională prin metode autoritare”.
Ideologii, mituri, abureli
În preajma concluziei (una parțială, fără îndoială): „După cum reprezentările ideologice ale puterii nu reprezintă niciodată echivalentul real al exercitării puterii, nici România carlistă nu coincide întotdeauna cu România reală. Prin urmare, funcția ideologiei devine una centrală, realitatea percepută trebuind să triumfe asupra realității obiective. De aceea regele, carliștii și propagandiștii regimului depun eforturi constante pentru a întreține mitul României Noi regenerate prin monarhie. În această privință, forța ideologiei carliste este dovedită nu doar de maniera în care mobilizează și condiționează acțiunile a numeroși indivizi (atât la nivel local, cât și național), ci și de faptul că lui Carol i s-au iertat ori i s-au trecut cu vederea atât de multe derapaje morale, de greșeli și defecte. În același timp, nu trebuie neglijat nici faptul că regele Carol al II-lea nu a fost totuși un erou național, așa cum este zugrăvit de susținătorii săi. În nu puține privințe există o diferență apreciabilă între veritabilul Carol și personajul mai mult sau mai puțin fictiv fabricat de intelectualii carliști și de propagandă”.
Himera unui șef de stat perfect
„De fapt - a conchis istoricul Doru Lixandru -, acesta poate fi încadrat cu ușurință în paradigma politică formulată de Ludwig von Mises, potrivit căruia cei care avansează înlocuirea unei guvernări reprezentative cu una autoritară sunt de fiecare dată fascinați de imaginea himerică a unui șef de stat «perfect», persoană dedicată în mod sincer progresului și bunăstării comunității pe care o conduce. Conducătorul real, însă, nu este decât un individ preocupat înainte de toate de concretizarea și perpetuarea propriilor sale interese și a propriei sale supremații, respectiv pe a sa și pe a apropiaților săi. Atâta vreme cât poate recurge la măsuri antiliberale pentru a atinge acest țel, fără îndoială o va face. Cert este că, începând cu anul 1938, mișcarea politică creată în jurul lui Carol începe în România o suită de regimuri politice autoritare care durează o jumătate de secol”.
Un nou regim, alt salvator
Cea din urmă observație: „Faptul că schimbarea de regim din septembrie 1940 se produce rapid, fără conflicte politice majore, ca și în zilele Restaurației, nu este unul lipsit de însemnătate. Merită reamintit faptul că după abdicarea lui Carol este rândul generalului Ion Antonescu să promită un regim nou și să fie proiectat în postura de Salvator. Într-adevăr, regimurile politice din anii 1940-1944 (național-legionar și antonescian) își însușesc la rândul lor promisiunea renașterii naționale și a eficientizării administrației statului. Altfel, deși este mult mai puțin carismatic decât Carol, inclusiv Mihai este asociat acum de unii adulatori cu România Nouă”. Din păcate pentru noi, Noua Românie a însemnat, după 1947, intervenția brutală a Uniunii Sovietice, care a instalat la București un comunism instrumentat de la Kremlin.
Despre autor
Doru Lixandru (n. 1987) a absolvit cursurile Facultății de Istorie a Universității din București (2007). A beneficiat de o bursă Erasmus la Institut d’Études Supérieures, La Roche-sur-Yon, Franța (2009–2010). Ulterior, a urmat programul de master „Istoria ideilor și mentalităților” (2010-2012), în cadrul aceleiași facultăți. Mai târziu, a devenit bursier al Agence Universitaire de la Francophonie (2015) și al statului francez (2016), dar și doctor în științe sociale al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) și al Universității din București (2018). A publicat studii în diverse reviste științifice: Studia Politica. Romanian Political Science Review, Revista istorică, Analele Universităţii din Bucureşti, Revue des études sud-est européennes, Romanian Journal of Geography, Romanian Review of Eurasian Studies, Historical Yearbook.
71 de ani s-au împlinit în 4 aprilie 2025 de la moartea lui Carol al II-lea, rege al României
„Ideea familiară despre Carol rămâne totuși una potrivit căreia acesta a fost pur și simplu un afemeiat, un dictator, un reacționar și un mason”, Doru Lixandru, istoric
„România interbelică este o națiune profund premodernă și agrară, iar cultura sa politică nu diferă prea mult de cea practicată în Vechiul Regat înainte de Primul Război Mondial”, Doru Lixandru
30% dintre cetățenii României Mari erau „neromâni”.
„Nu trebuie neglijat nici faptul că regele Carol al II-lea nu a fost totuși un erou național, așa cum este zugrăvit de susținătorii săi”, Doru Lixandru, istoric
„Cert este că, începând cu anul 1938, mișcarea politică creată în jurul lui Carol începe în România o suită de regimuri politice autoritare care durează o jumătate de secol”, Doru Lixandru, istoric
„Merită reamintit faptul că după abdicarea lui Carol este rândul generalului Ion Antonescu să promită un regim nou și să fie proiectat în postura de Salvator”, Doru Lixandru, istoric
Surse foto: Corint
Citește pe Antena3.ro
