Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ca să vă apropiaţi de acest roman al lui Carlo Lucarelli, o capodoperă a thrillerului de pretutindeni, ar fi bine ca mai întâi să ascultaţi "Almost blue" în interpretarea lui Chet Baker. Cântecul îl găsiţi şi pe YouTube.
O trompetă, un pian şi o voce exprimând o tristeţe fără leac vă introduc într-un univers în care durerea fiinţei umane ajunge la paroxism. Crimele îngrozitoare relatate în carte, ancheta purtată de către un cuplu ciudat de investigatori - o tânără poliţistă şi un orb - capătă astfel o rezonanţă şi mai profundă în sufletul oricărui cititor.
Simone Martini n-a văzut niciodată lumea în care s-a născut. El îşi ocupă timpul ascultând, printre altele, zgomotele oraşului Bologna. Cufundarea cu voluptate, într-un amalgam de sunete, este singurul mod în care poate percepe realitatea. Cu ajutorul unui scanner el intră pe frecvenţele poliţiei, urmăreşte conversaţiile de la telefon, devine părtaş la convorbirile de pe chat sau la cele ale camionagiilor care pălăvrăgesc prin staţiile de radio. În acelaşi timp, îşi pune, iar şi iar, discul pe care e imprimat "Almost blue". Are nevoie de muzica asta ca de un prieten care să-l consoleze fiindcă trăieşte în întuneric şi într-o singurătate cumplită.
Până când, într-o noapte, descoperă vocea unui criminal în serie care terorizează oraşul, omorând în special studenţi, cu o sălbăticie inimaginabilă. După ce face o victimă, acesta se despoaie în pielea goală. Se priveşte în oglindă. Se pictează pe faţă ca războinicii Maori înainte de a porni la luptă. Se maschează. Adoptă înfăţişarea celor ucişi. Astfel nu mai aude, pentru o vreme, dangătul bezmetic al clopotelor care îi răsună în cap. Având o nouă identitate cunoaşte o perioadă de linişte, până când înnebunitoarele zgomote îl împing la o nouă crimă.
Tocmai aceste metamorfoze la care apelează pun pe piste false Poliţia bologneză, care crede că e vorba de mai mulţi asasini. Doar inspectoarea Grazia Negro face legătura dintre cazuri, folosindu-se de mijloace riguroase de investigare a omuciderilor. Cu o perspicacitate educată la cursurile de criminalistică pe care le-a absolvit, ea analizează, cu ajutorul calculatorului, fapte petrecute de-a lungul mai multor ani şi le dezvăluie conexiunea. Dar un sprijin substanţial în rezolvarea lor îl primeşte, paradoxal, tocmai de la Simone Martini, cel cufundat pentru totdeauna în beznă.
Carlo Lucarelli este un maestru de primă mână al romanelor "giallo" - astfel mai e cunoscut genul thriller&mistery în Italia, unde copertele cărţilor poliţiste tipărite la Mondadori au o culoare galbenă. Scrie concis şi direct. Transpunerea pentru ecran a cărţilor sale nu înseamnă eforturi suplimentare pentru scenarist. Are o formidabilă capacitate de a crea dramatism. De aceea, unele pagini ale lui sunt de o tensiune ce frizează insuportabilul.
Dar pasajelor de o violenţă extremă le urmează altele, pline de ironie şi umor. De pildă, confruntarea dintre adepţii metodelor învechite de investigare şi cei cuceriţi de metodele ştiinţifice, moderne, stârnesc un haz irezistibil. Evident, autorul ia partea celor din urmă - în ziua de azi criminalii nu mai pot fi depistaţi doar prin fler, printr-o inspiraţie de tip Sherlock Holmes sau Hercule Poirot.
La sfârşitul lecturii acestei cărţi plină de enigme şi orori, simţi nevoia imperioasă să-l asculţi din nou pe Chet Baker. Dar nici măcar o melodie atât de frumoasă precum este "Almost blue" nu-ţi poate alunga neliniştile provocate de comportamentul aberant al unora dintre noi.
Citește pe Antena3.ro
"Şi de fiecare dată revin clopotele Iadului, uite-le că vin din spate şi încep să bată din nou în zidul pe care îl am în cap şi muzica devine inutilă, e inutil dacă mi-o afund în timpane şi urlu, urlu cât mă ţin plămânii, până începe să mă ardă gâtul. Atunci mă ridic şi fug, fug din cameră, pe uşă, jos pe scări şi apoi afară, în stradă, cu căştile pe urechi, cu muzica tare în cap şi în creier, dar mai puternice sunt bătăile blestematelor de clopote ale Iadului care bat mereu şi bat pentru mine."
