Amicii crimei perfecte

Vi-i puteţi imagina întâlnindu-se periodic într-un local ospitalier şi discutând cu însufleţire despre ucigaşi şi faptele lor, despre asasini pe care nu-i poate prinde nimeni, sau schimbând impresii de lectură?

În "Amicii Crimei Perfecte", romanul lui Andres Trapiello, aşa ceva e posibil. Desigur, nu aceşti reprezentanţi de seamă ai genului poliţist poartă conversaţii incitante în timp ce se delectează cu bere, vin sau whisky. În viaţa de toate zilele au ocupaţii obişnuite - scriitori, avocaţi, proprietari de restaurante, doctori, funcţionari de bancă, poliţişti. Unii trăiesc din rente. Dar dragostea pe care o poartă romanelor thriller&mistery i-a determinat să intre în pielea unor personaje pe care le-au simţit convenabile propriei lor structuri.

CU DELICIU. Se strigă după porecle, adoptă gesturi consacrate de către eroii din cărţile adorate, se îmbracă la fel ca aceştia sau le folosesc expresiile: "Era un club al iubitorilor romanului poliţist, un grup de persoane pe care îi unea plăcerea artei pentru artă, arta pură, asasinatul ca artă frumoasă, cum atât de fain se spune". Rareori am citit un melanj mai elegant realizat între realitate şi ficţiune. La adăpostul unor nume de împrumut şi într-o ambianţă privilegiată, personajele trăiesc cu deliciu în imaginar, convinşi fiind că vuietul vremii nu le poate ştirbi cu nimic ordinea statornicită prin pactul lor ocult. E ca în "Jocul cu mărgele de sticlă" al lui Hermann Hesse - timpul curge pentru ei în alt fel decât pentru ceilalţi muritori. Şi totuşi, presiunea realului nu le îngăduie să-şi continue la nesfârşit acest mod de existenţă. Un puci organizat în Madrid de către fanatici ai falangelor franchiste le zgâlţâie din temelii eşafodajul construit cu atâta migală. Panica instaurată în oraş se răsfrânge şi asupra lor.

SUCCESIUNI. Pe fundalul acestor convulsii sociale, Sam Spade - alias romancierul Francisco Cortes Paco - sastisit să mai construiască fantoşe de detectivi şi indivizi certaţi cu legea, renunţă, după 22 de ani, la scris, nereuşind să se adapteze la o lume în care abundă compoziţii vulgare. Vrea să deschidă o agenţie de detectivi particulari, dorind să treacă de la literatură la viaţă, chiar dacă prietenii lui îl avertizează că atunci când a fost solicitat de către Scotland Yard, Sir Arthur Conan Doyle n-a reuşit să rezolve nici un caz. "Am încetat să fiu cel care inventa personaje, voi fi cel care se inventează pe sine însuşi", declară el peremptoriu. Şi chiar are prilejul s-o facă, fiind suspectat de uciderea socrului său, comisar de Poliţie. Tocmai el, care n-a simţit niciodată mirosul de praf de puşcă şi de sânge, este târât într-o succesiune de trăiri angoasante. În cele din urmă, scapă de orice acuzaţie, pe bună dreptate, iar anchetatorii îngroapă cazul - alte crime le îndreaptă atenţia în altă parte.

ZBUCIUM. Şi totuşi, Sam Spade află cine e ucigaşul. Rezolvarea enigmei înseamnă o incursiune în trecutul Spaniei, în perioada războiului civil, care a marcat pentru decenii istoria acestei naţiuni. Dar criminalul nu apare în faţa judecătorilor şi nu-şi primeşte pedeapsa. Spade crede că peste unele evenimente trebuie să se aştearnă uitarea, aducerea lor la cunoştinţa publicului însemnând declanşarea altor întâmplări cu urmări tragice. Crima perfectă la care visaseră membrii selectului club - destrămat din cauza bănuielilor care planează asupra lui, de favorizare a infractorului - nu e descoperită în spaţiul literaturii, ci în teritoriul cuprins de zbucium al realităţii, mult mai complexă. "Mă lăsasem de romane şi uite că am de-a face într-un târziu cu o Crimă Perfectă: o rezolv şi cazul dispare aşa cum dispare pumnul când deschizi mâna. Dar mâna rămâne mereu." Aceasta e concluzia la care ajunge Sam Spade, redevenit Francisco Cortes Paco.

" Până i-a spus că nu, în 1960 îl omorâse, şi nu la Albacete, ci la Madrid, şi i-a spus cum a fost şi-atunci se pare că şi-a amintit. Şi-a amintit atât de bine că a vrut să scoată pistolul, dar Poe l-a scos pe cel pe care i-l dăduse Marlowe. Poliţistul a încercat să i-l ia din mână. Poe spune că în clipa aia a ştiut că o să-l omoare ca pe taică-său. S-au luptat. Un glonţ s-a înfipt în podea, altul în picior, altul în cap. Totul s-a petrecut foarte repede."

 

Biografie

Renunţând să mai stea ţintuit la masa de scris, el acceptă supremaţia realului asupra imaginarului. Dar nu mai e la fel de puternic, fiindcă nu mai guvernează lumi pe care doar mintea sa putea să le creeze. Andres Trapiello s-a născut în 1953, la Manzaneda de Torio, Leon, Spania. Din 1975 trăieşte la Madrid. Autor de romane, de jurnale autobiografice, povestiri, versuri. În 2003 a fost încununat cu prestigiosul premiu Nadal.

 

Recomandare

"Romanul lui Andres Trapiello capătă treptat şi accente de reflexie morală asupra sentimentului ambiguu şi derutant al răzbunării, din dramele războiului civil şi perioadei postbelice spaniole. O variantă a procesului comunismului, care în Spania tranziţiei la democraţie trebuia să fie - şi nu prea a fost - procesul regimului dictatorial nazist al lui Franco, în care cei de stânga au fost victimele represiunilor."