Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Luat in totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enorma, asemanator lui Creanga si Caragiale, mai inventiv decat cel dintai, mai poet decat cel de al doilea, desi fara echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeste un singur om, simbolizand o societate arhaica, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizata in toate institutiile ei. Opera scriitorului e o arhiva a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viata agrara, viata pastorala, razboi si asceza, totul e reprezentat. Cu o inteligenta de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicandu-se la o idee generala. Daca Sadoveanu n-a creat oameni, a creat insa un popor de o barbarie absoluta, pus intr-un decor sublim si aspru, maret, fabulos, dotat cu institutii geto-scitice, formulate pe cale imaginativa. Goticul, muzicalul nu intra in opera sa, care ar fi clasica daca echilibrul n-ar fi stricat in sensul rigiditatii. Idilicul lui Sadoveanu e in intelesul cel mai larg asiatic, scitic (fara innegurari slave), revarsat intr-o netulburata placiditate, intr-o cantitate muta. Omul insusi personifica in chipul cel mai izbitor opera: voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpanite de oier, vorbire imbelsugata, dar prudenta si monologica, ocolind disputa; insa lasarea in jos a gurii, zambetul impietrit al fetei aduc pe fata o nepasare ferina; ochii, nelamuriti, reci, venind de departe si trecand peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute. (G. CALINESCU, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, 1941, editia a II-a, revazuta si adaugita, editie si prefata de Al. Piru, Editura Minerva, Bucuresti, 1985, pp. 622–631)
