Codul Shakespeare

Fără îndoială, "Codul Shakespeare" aduce aminte de "Codul lui DaVinci". În funcţie de gustul fiecăruia, e posibil ca unii să considere naraţiunea semnată de Jennifer Lee Carrell mai interesantă şi mai bine împlinită din punct de vedere literar decât cartea lui Dan Brown. Însă un lucru este cert: primul roman al acestei scriitoare are un grad mai mare de verosimilitate.

De ce? Pentru că de multă vreme o întrebare se pune cu insistenţă: a scris sau nu Shakespeare nemuritoarele piese care îi sunt atribuite? Renunţând la umor, însuşi Mark Twain şi-a pus şi el această întrebare într-un text faimos, "A murit Shakespeare?". Cum de a avut parte de o învăţătură atât de complexă bardul născut la Stratford-upon-Avon, în familia modestă a unui mănuşar? Cum de a dobândit o cunoaştere profundă a istoriei, artelor, geografiei, filosofiei şi, mai ales, a sufletului omenesc? Nu cumva el a fost doar un paravan pentru un mare dramaturg care, datorită înaltului său rang în societatea din acea vreme, nu se putea înfăţişa publicului ca un autor de piese, deoarece o astfel de profesie ar fi fost o pată pe blazonul familiei?

În "Codul Shakespeare" sunt amintiţi câţiva dintre candidaţii la titlul de creator al nemuritoarelor opere considerate a fi ale "Marelui Will". Cei mai mulţi înclină spre contele de Oxford şi Francis Bacon. Alţi preferaţi: Christopher Marlowe, Edmund Spenser, Sir Philip Sidney şi sora lui, Mary Herbert, contesă de Pembroke, regina Elisabeta, Sir Walter Raleigh, conţii de Southampton, Derby şi Rutland. O altă variantă seducătoare propune un comitet secret care îi cuprinde pe toţi cei mai de sus, la conducerea sa fiind Bacon sau Oxford, sau amândoi. Dacă lucrurile ar sta aşa, am avea de-a face cu o remarcabilă conspiraţie a tăcerii, care n-a lăsat ca adevărul să ajungă până la noi. Ar fi posibil să se fi păstrat atât de straşnic un astfel de secret? De ce nu, din moment ce legătura dintre actorul Shakespeare şi "Hamlet", "Cum vă place", "Romeo şi Julieta", "Furtuna" se reduce la Ben Jonson, care îl cunoştea pe omul din Stratford, şi la Prima Ediţie, pe care Jonson a editat-o. Dar dacă binecunoscutul om de cultură a recurs la o mistificare?

"Codul Shakespeare" nu îşi propune să examineze cu o rigoare ştiinţifică această problemă gingaşă. La urma-urmei, avem de-a face cu o ficţiune. Protagonista romanului, regizoarea Katherine Stanley, porneşte în căutarea unui manuscris pierdut al celui care a fost şi proprietar al companiei de actori "Oamenii Regelui", şi al Teatrului Globe. Ea colindă prin Londra, Valladolid, Boston, Las Vegas, hazardându-se într-o aventură primejdioasă. Pe urmele ei se află în permanenţă ucigaşi care vor să pună mâna pe preţioasa comoară, pentru a o valorifica în propriul interes. Unii sunt interesaţi de vânzarea piesei "Cardenio" pe multe milioane de dolari, alţii aspiră la faima de care s-ar bucura făcând o astfel de descoperire.

Construcţia narativă are tensiune, atingând cotele unui thriller captivant. Nobleţea textelor shakespeariene (?) se răsfrânge şi asupra acestui demers literar. Minunate sunt paginile care descriu ambianţe de biblioteci, înfiorarea pe care o simţi când atingi un manuscris rar, când contempli o carte veche, tipărită cu mult rafinament, sau durerea provocată de întâlnirea cu o pagină distrusă de trecerea timpului. Profesia autoarei - strălucită cercetătoare a literaturii engleze şi americane - îşi pune o amprentă inconfundabilă în multe pasaje care fac elogiul literei tipărite. Din păcate, deseori, "Codul Shakespeare", ca şi "Codul lui DaVinci", păcătuieşte printr-o uscăciune a scriiturii, printr-o incapacitate de a insufla o viaţă autentică personajelor, şi, de aceea, ele apar ca nişte simple marionete, bune doar pentru o demonstraţie. Canonul e acelaşi ca şi la Dan Brown: investigarea unor indicii conduce la alte indicii.

Desigur, mulţi se vor îndoi în continuare de identitatea lui Shakespeare ca dramaturg; mi-e greu să cred însă că se va găsi, vreodată, o probă indubitabilă a unei înşelătorii şi manipulări de proporţii, care să fi transformat un impostor într-un geniu al literaturii universale, al cărui nume va dăinui de-a pururi. După aproape 500 de pagini, însăşi Jennifer Lee Carrell se sfieşte să dea un răspuns precis. Fiindcă zvonurile şi bârfele perpetuate prin veacuri nu sunt dovezi concludente.

"Sir Henry stătea la gura micii peşteri, cu spatele la peretele de piatră şi cu picioarele întinse de-a lungul marginii. Desaga zăcea deschisă lângă el. Într-o mână ţinea o hârtie, iar în cealaltă un pistol. Stătea cu capul sprijinit de peretele peşterii; părea să doarmă. Mi-am încleştat degetele pe mânerul cuţitului. Puteam oare să mă năpustesc asupra lui? Să îi iau pistolul?"