De la Bârca la Viena şi înapoi (II)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

4 ianuarie 1979 (n.red. – continuare)

– Tati, nu cred. Eu, în Austria? Tati, nu-mi vine să cred.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Cineva, un om foarte amabil, antrenorul de patinaj Dan Lăzărescu, care merge împreună cu echipa lui la un concurs internaţional la Innsbruck, îi strigă lui Andrei:

– Bornele alea care se văd prin noapte sunt graniţa.

– Care? Care? Abia se mai poate reţine să nu sară din tren şi să le vadă. Care?

Dar nimeni nu mai are ce-i arăta. Graniţa trecuse.

Din păcate, strigătul lui Andrei “Suntem în Ungaria! Ce bine!” nu se confirmă. Grănicerul ungur, care vine să ne vadă actele, şse poartă mizerabilţ, are un fel îngâmfat de a se manifesta care cere palme. Dă ordine când cere paşaportul; o face doar în limba lui, iar când doresc să-i spun în engleză că mai am pe cineva pe paşaport mă priveşte ca pe un condamnat potenţial. Nu vrea să înţeleagă ce-i spun.

Atunci întind mâna să-i arăt pe paşaportul meu, pe care el îl ţine momentan în mâna lui, că la capitolul “vize” mai e cineva. Vreau, în fond, să-l ajut să-şi facă meseria. Am stupoarea să constat că grănicerul respectiv, deşi ar trebui să reprezinte vrând-nevrând o ţară prietenă, îmi dă violent mâna la o parte şi tot Wiener Expressul, pe care băiatul meu îl visase albastru, mi se clatină în ochi şi-mi apare negru. şÎmi vine să-l plesnesc pe acest porc şi să-l bag în mă-sa.ţ

Îmi vine să trag semnalul de alarmă, să opresc trenul şi să mă întorc, de mână cu fiul meu, acasă.

Cea mai grea umilinţă e umilinţa în faţa copiilor tăi. Aş renunţa acum la tot. Aş pleca acasă, m-aş duce undeva într-un sat de-al nostru şi m-aş lăsa în grija tuturor acelor oameni cu care mă simt rudă şi neam. Dar n-o fac. Întâi, pentru că băiatul meu ar fi decepţionat pe viaţă de o întoarcere. Al doilea, pentru că o zarişte de lumină îmi creşte în creier şi înţeleg că nu e vorba decât de un om, un grănicer şcam porcţ cum probabil că sunt nu numai în Ungaria, sunt câteodată şi pe la noi, nu e vorba de o ţară, ce să am eu cu o ţară aşa de vitează şi de mândră?

E vorba de un om, poate influenţat de mediu, de exemplu de ideea care a circulat pe la televiziunea ţării sale că românii n-au făcut bine apărându-şi punctul de vedere în problemele păcii şi dezarmării.

Şi grănicerul trece mai departe, cu mutra lui atât de importantă, de parcă el e proprietarul ţării în care abia am intrat. Mă uit la el şi-mi pare că sunt iar copil şi văd un pândar îndepărtându-se pe tarlaua pe care abia ne prinsese în neregulă.

Dar poate, ca să fiu drept, eu însumi nu sunt obiectiv cu el, poate în subconştientul meu s-a format un reflex dominant, gândindu-mă că, în urmă cu câteva luni, am fost atacat violent în câteva pagini ale presei acestei ţări, în privinţa felului cum îi conving eu pe maghiarii din Transilvania să cânte, împreună cu fraţii lor români, aceleaşi cântece, la televiziune. Dar eu nu i-am inventat pe aceşti oameni, eu nu i-am înstrăinat de condiţia lor de maghiari din România, din contră, în toate programele organizate de mine, am insistat pe accentul pe care se cuvine să-l punem pe specificul fiecărei naţionalităţi din

România. Am căutat, cu tot sufletul, acel specific. Am descoperit bătrâni maghiari cântând la ţiteră şi i-am filmat, cu dragoste de fiu bun, de parcă aş fi fost un maghiar, pe malul râului din satul lor. Nu mi-a păsat că nu prea ne înţelegem la grai. Parcă mă înţeleg cu toţi bătrânii români? Nu. Unii nu m-aud, alţii vorbesc o variantă locală grăbită a limbii noastre şi efectul e acelaşi: nu ne înţelegem. Ce să am eu cu acei superbi bătrâni care-şi ţin portul, datinile şi graiul în Harghita, Covasna sau Mureş? Glorie lor, iarăşi, glorie seminţiei lor durabile şi glorie partidului nostru comunist, care ne-a deprins pe toţi, de mici, să ne iubim, dincolo de grai, să fim compatrioţi cinstiţi ai aceleiaşi Românii, să nu ne înşelăm unii pe alţii, nici măcar să nu ne interesăm toată ziua bună-ziua cine suntem, ce naţionalitate avem etc.

De mic am trăit în climatul toleranţei fireşti dintre graiuri, de mic în satul meu n-am auzit vorbe urâte despre nimeni, “dă-l încolo că e neamţ sau ungur sau evreu!”. Mai ales că toţi străinii erau “turci” pentru ai mei. Cel mult se spunea ceva despre cutare sau cutare. Categoria nu interesa. Era drept să fie aşa.

M-am format astfel şi nimic nu mă va clinti, niciodată, de pe drumul sufletului meu: drumul omeniei, al toleranţei, al credinţei că numai respectându-i pe alţii te poţi simţi om al timpului tău.

Am descoperit pe Valea Ghimeşului pe purtătorii de “gordoni”, al cărui sunet se aude până departe, din nuntă-n nuntă şi din sat în sat. Mi-a fost drag de cântecele acelea.

Am descoperit şi am încurajat tineri cântăreţi maghiari, cărora le-am scris cântece sau le-am descoperit texte umaniste din cultura română, dar în acelaşi timp i-am îndemnat să caute şi să descopere vechi cântece maghiare din Transilvania, pentru ca identitatea lor de astăzi să fie deplină.

I-am chemat la cultura revoluţionară unică a României şi m-am bucurat să-i văd egali în faţa adevărului, în faţa şansei, în faţa publicului, egali pe Ion Zubaşcu din Maramureş şi pe Domokos Arpad din Harghita, pe Grotendorfer Volker din Alba, pe Violeta Ciomîrtan din Roman, pe Cristina Benyo (pe care am certat-o că nu ştie nici un cântec maghiar şi care a început să scotocească şi a început să cânte şi în limba părinţilor ei), pe Victor Socaciu din Braşov şi pe Nicu Alifantis din Brăila (grec, grec!) şi chiar pe italianul din Italia Evandro Rossetti. N-am ce să-mi reproşez în această privinţă, sunt chiar fericit că am învăţat de la preşedintele ţării mele că nimic nu-i bun într-o colectivitate, dacă nu-i mulţumeşte şi pe toţi membrii acestei colectivităţi.

Îmi fac, oare, procese de conştiinţă?

Am de ce? Complex de culpabilitate?

Oricând o scrutare de conştiinţă e bună!

Nu e momentul acum, îmi zic. Dar de ce să nu fie?

Să avem procese de conştiinţă, contemporanii mei, să nu ne temem de noi înşine! Să nu dărâmăm prejudecăţi pentru a le înlocui cu alte prejudecăţi! De ce n-aş răspunde instanţei mele lăuntrice? De ce nu m-aş scruta? Sunt, oare, un naţionalist? Ce întrebare?! Dar e o formulă care circulă, e un şablon pe care îl vehiculează şi “Europa liberă” cu privire la mine. Iar ziare din Israel mă acuză tot de naţionalism.

N-ai motive să te temi, Adrian Păunescu. Eşti aşa cum ar fi oricare intelectual. N-ai motive să-şi fie ruşine. A-ţi iubi patria e un semn de nobleţe, în această epocă în care filozofii desfiinţării patriilor îşi însoţesc gândirea cu tancuri de sprijin şi îşi înlocuiesc argumentele cu soldaţi de ocupaţie.

Să-ţi iubeşti patria! Dar să nu crezi că patria ta e singura patrie de pe lume! Ea e una din patriile lumii. Şi merită să faci totul pentru toţi oamenii ei.

Dacă un om te-ar găsi căzut, în adâncul unei nopţi, pe o stradă lăturalnică a lumii, sau dacă tu l-ai găsi pe el căzut, v-aţi întreba unul pe altul de dosar sau v-aţi sări în ajutor imediat şi fără prejudecăţi?

Băiatul meu, învaţă (îţi spun asta, la câteva clipe după ce ne-a umilit un grănicer şungurţ), învaţă că singura bună pentru oameni e pacea, învaţă că prietenia nu-i coajă fără miez, învaţă că n-ai decât o ţară, dar şi că pământul e plin de ţări, e înflorit de ţări care merită stima noastră şi tandreţea noastră.

Cu câteva momente înainte de Budapesta, constat că Andrei doarme. Probabil a adormit mai de mult. Şi mai cunosc un admirabil şef de vagon ungur, Janos, care îl înlocuieşte pe al nostru, care se opreşte în măreaţa capitală a Ungariei.

Foarte amabil, foarte cald acest Janos-baci, care vorbeşte în mai toate limbile călătorilor din vagon. Mă surprinde plăcut să-l văd adresându-ni-se în româneşte. Într-o curată şi nebolborosită românească. Înainte de a se despărţi de schimbul său, se îmbrăţişează şi trag amical câte un pahar de ţuică. O fi “pălincă”, o fi “palinka”? Nu ştiu. Oricum, parcă le-ar curge aceeaşi dulce stare de bună dispoziţie prin obraji. Noroc, oameni buni! Cum vă uneşte munca! Şi cum vă împrieteneşte vocaţia proletară!

Va urma