De la Bârca la Viena şi înapoi (LI)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

21 ianuarie 1979
(n.r. - continuare)
N-am făcut şi noi filme cu lupte pe Dunăre? De ce nu-şi aduce aminte băiatul meu de ele? De ce ştie el şi de ce ştiu colegii lui mai multe despre mai­muţele australiene decât despre Burebista sau despre Mihai Viteazul? Sunt faptele maimuţelor australiene mai interesante decât ultima noapte a lui Mihai Viteazul? E Richard Inimă de Leu un bărbat mai interesant decât strămoşul nostru Traian trecând Dunărea? Ce se întâmplă? Ce facem noi? Ce este propaganda noastră? Ce este cartea noastră de istorie? Un prilej de plictiseală? O biată obligaţie pe care o îndeplinim şi-apoi o uităm? Aici e mai clar ca oriunde, aici la Dürnstein, că un băiat în vârstă de aproape 10 ani, de origine român, din părinţi ro­mâni, şi care se mai şi laudă amândoi că fac câte ceva pentru cultura na­ţio­nală a României, stă întors cu spatele la Dunăre şi caută obsesiv cu ochii, în pâcla ninsorii din ziua de duminică, 21 ianuarie 1979, fereastra la care a stat Richard Inimă de Leu, nu semnificaţia vreunui val al Dunării.

Nu tu eşti de vină, Andrei, nu voi sunteţi de vină, copii, ci noi, oamenii mari. Noi, intelectualii fără pasiune şi fără demnitate, care n-am găsit calea să vă aducem în mitologia naţională, să vreţi să fiţi ca Decebal şi nu ca Woody ciocănitoarea. Şi dacă e să fiu sincer până la capăt, scriu aici cu literă de răscruce că în afară de profesionismul celor care au făcut filmul e ceva în acest film, ca şi în toate operele de artă valoroase care circulă pe planetă, ceva fără de care istoria rămâne moartă şi incredibilă, iar arta pare o minciună lustruită. Ştiţi ce anume? Faptul că Richard Inimă de Leu era în luptă. Dar nu numai cu duşmani străini. Ci cu propriul său frate. Bă­iatul meu îl iubeşte pe Richard Inimă de Leu pentru că producătorii filmului Ivanhoe l-au făcut să-l urască pe fratele lui. Nu i-au dat, adică, impresia că-l obligă să aleagă ceva deja ales.

I-au alintat demnitatea. I-au dat senzaţia că e adevărat până la capăt tot ce arată filmul. Pe când filmele noastre dedicate unor subiecte istorice autohtone ce fac? Şi piesele noastre istorice mai noi ce fac? Se ştie precis cine-i bun, cine-i rău şi există tendinţa ca răul să vină mereu din afară. Vreau să spun că există tendinţa ca răul să vină mereu din afară. Vreau să spun că există tendinţa de prezentare a răului ca factor exterior sau determinat de exterior. Turcii au fost totdeauna răi, noi am fost totdeauna buni. Turcii au pierdut toate bătăliile, noi le-am câştigat pe toate, pe noi toţi ne-au trădat, noi n-am trădat pe nimeni; toţi regii noştri, toţi voievozii noştri au fost buni, cu excepţia celor care s-a stabilit că au fost răi, există un consens unanim, probabil că s-a şi votat câte personaje negative are voie să aibă un film; ungurii nu ne-au făcut decât rău, noi n-am făcut decât bine; pe polonezi i-am bătut când am vrut şi i-am iertat când ne-a fost milă de ei; ruşii ne-au ajutat totdeauna, cu ex­cepţia momentelor când nu ne-au ajutat, momente trecute sub tăcere; ne­gustorii n-au fost decât evrei sau greci, n-a existat hoţ de origine română; totdeauna ţăranul care se întâlnea cu boierul era înţelept, iar boierul era un tâmpit; vitejia apare pe câmpul de luptă nu ca o însuşire a unora, molipsitoare şi pentru ceilalţi, ci ca o stare de spirit unanimă, noi am fost aşa de vi­teji totdeauna, că mă mir când am pierdut Madridul şi Vladivostokul.

Ei bine, toate aceste ticuri, toate aceste şabloane copiii le simt. Şi copiii aceştia, care iubesc bâlciul, iubesc în schimb şi adevărul. Nu pot fi minţiţi decât cu riscul ca ei să înţeleagă şi să nu te mai creadă niciodată. De când erau fără dinţi, copiii s-au săturat să le mestece cineva şi să înghită ei. Istoria Angliei nu le place mai mult decât istoria României nu pentru că e mai in­teresantă, mai îndrăzneaţă şi mai b­o­gată în fapte măreţe decât istoria Ro­mâniei, ci pentru că e scrisă mai interesant, e gândită mai liber, e filmată mai divers şi e nuanţată mai subtil o dată cu trecerea vremii.

În mod curios, în loc să se piardă amănuntele istoriei, o dată cu noile generaţii se adaugă amănuntele acelei istorii. Ceva trebuie întreprins, ceva radical pentru ca un copil român să fie curios de castelul în care a fost închis Richard Inimă de Leu, dar să se întoarcă şi spre Dunăre cu duioşia apartenenţei la un neam care şi-a încredinţat Dunării, pe-o cale sau alta, şi lacrimi, şi sânge, şi dorul de ducă reprimat de conştiinţa că trebuie să rămână, şi acele minunate gândiri:

Fie vreme bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.

Urcăm în maşină şi ne continuăm drumul spre Melk. Nimic nu anunţă această uriaşă mănăstire benedictină, Melk. Drumul într-acolo e înzăpezit. E o linişte suspectă. Urcăm încet spre marea poartă a mânăstirii. Franz Roka ne spune să-l aşteptăm o clipă. În faţa noastră nu sunt decât urmele relativ proaspete ale altei maşini care deja a intrat în curtea mânăstirii. Şi atât. Şoferul a dat caloriferul la maximum. Andrei e cam adormit. Îi spun că e timpul să escaladăm cetatea Melk.

- Ce Melk, tati, ce tot vorbeşti?
- O să afli, băiatul tatii. Dar te rog să nu fii adormit. Ai fi singurul somnambul care a cucerit vreo cetate.
- Tati, de ce ai zis matale cărţii lui matale Fântâna somnambulă?
- Eu mai ştiu de ce i-am zis?
- Dar ce făcea fântâna somnambulă?
- Se ridica din pământul ei şi mergea.
- Da?! Cu ce viteză?
- Ascultă, măi derbedeule, nu ţi-e ruşine?
- Ce, tati, n-am voie să ştiu şi eu cu ce viteză mergea o fântână somnambulă?
- Andrei, te rog să fii serios.
- Tati, ne cumpărăm o fântână somnambulă sau un Range Rover sau ne luăm un ARO, că e foarte bun dacă e pe motorină. Pe cuvânt, ştii ce-mi plac maşinile noastre? Hai, nu te uita aşa la mine, că nu spun ca să-ţi fac plăcere. Dar sunt frumoase, masive. Ai văzut că ruşii au lansat repede pe piaţa Austriei NIVA, ca să ne înveţe minte?
- Măi, tu nu te băga în politică!
- Nu, dar asta mi-a spus-o cineva, cu NIVA. Că au scăzut preţurile ca să lanseze maşina lor şi să ne facă să nu vindem noi ARO al nostru. Hai să ne luăm un ARO! Dar pe motorină că am auzit că sunt foarte bune!
- Pe cine ai auzit?
- Pe matale!
- Hai, măi Andrei, acum îţi arde de bancuri proaste?
- A, stai puţin, tati. Stai aşa. Uite ce idee am eu: hai să ne cumpărăm o fântână somnambulă pe motorină!

Apare Franz Roka, ne face semn că e în regulă şi intrăm. Parcăm ma­şina în curtea Mânăstirii Melk. Ne face semn să ieşim şi chiar ieşim. Şi plecăm împreună cu un bătrânel pro­babil analfabet, dar analfabet în limba germană, să vedem pe dinăuntru Mânăstirea Melk. Bătrânul poartă cheile la el. Chei de toate mărimile. Unele mari, probabil cheile care l-au cocoşat. Altele, doar de 30-40 de centimetri.

De la început vreau să spun că Mânăstirea Melk m-a impresionat, dar n-o cumpăr. Nu e pe gustul meu. E greoaie şi are ceva sinistru în ea. Are o arhitectură mohorâtă, deşi in­vestiţiile pentru realizarea ei mai ţin încă strâmbe balanţele de plăţi ale multor ţări, iar investiţiile pentru refa­cerea şi menţinerea ei ar fi putut să se transforme într-o fabrică într-o ţară subdezvoltată. Dar grija pentru cultură nu mă poate jigni, din contră, o salut cu cordialitate.

Spun doar atât: nu cumpăr Mânăstirea Melk. La această licitaţie nici măcar nu particip. M-a dus o dată Mihail Stan la un vecin al lui din Dealul Spirii, care avea de vânzare tot felul de obiecte vechi, între care şi vreo 20.000 de plăci vechi de gramofon. M-a prins foarte repede, îmi plăceau foarte mult, îmi plăceau gramofoanele, avea şi ace de rezervă. Era splendidă afacerea. Nu mă costa mai mult de 30.000 totul. Costa 1 leu bucata. Şi eram pe punctul să închei afacerea şi să bat mâna.

Va urma