De la Bârca la Viena şi înapoi (VI)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

6 ianuarie (n.red. – continuare)

Socialismul, cum spunea conducătorul Partidului nostru, nu e o dogmă. Noi trebuie să dovedim în practică superioritatea lui. Muntele n-are caracter de clasă. Iarba n-are caracter de clasă. Dar are, precis, caracter de clasă felul cum vom şti să le gospodărim. Dacă noi, românii, le vom gospodări prost, vom pune în pericol viitorul copiilor noştri, viitori membri ai partidului, nu-i aşa? şi viitorii miniştri, cum completează Andrei.

Ar fi un cumplit exces proletcultist să ne propunem a face mereu inversul a ce se face în lumea civilizată, doar pentru a-i răsturna (vai, ce răsturnare!) valorile. Am mai distruge o dată căile ferate, palatele şi bisericile ca să fim contra burgheziei şi moşierimii?!

Mă voi întoarce în ţară, curând, pragmatic pân-la nebunie cu ce e valoros şi ne scapă încă.

N-avem voie să pierdem această şansă, această secundă, trenul dezvoltării. Când, în 1972 – vara –, Nicolae Ceauşescu vorbea la o Conferinţă naţională a partidului despre unica noastră şansă care e dezvoltarea rapidă, inima mea nu se înflăcăra degeaba. Personal eram trist şi aveam motive să fiu supărat pe lume. Fusesem obligat – ş(şi nu fără aportul autorităţilor înalte)ţ – să plec de la revista Luceafărul. Munceam, după demisie, ca un disperat, ca să nu mor de foame, ca să nu-mi văd copiii şi pe mama lor suferind de lipsuri umilitoare.

Dar, dincolo de situaţia mea personală, m-a tulburat pasiunea pentru dezvoltare a preşedintelui Ceauşescu. De atunci partizanatul meu pentru această politică, şi pentru alta, a fost constant.

De aici, din Viena, visez o Românie vitează, dezvoltată, liniştită şi puternică. O Românie ca o cumpănă!

... La 10 şi ceva dimineaţa vine Valeriu Dinică, prietenul câştigat în aceste zile, să ne ia la Muzeul de Istoria Artei. Andrei face paturile, înfulecăm în grabă nişte sălămărie gustoasă, tot cu lapte bătut luat ieri (azi e 6 ianuarie şi Austria e parcă în grevă, o grevă a zilei de Bobotează). El mănâncă nişte chifle, eu pâine neagră şi gustoasă de secară.

La 10:30 exact, la deschidere, suntem la Muzeu. Măreţ, distant, parcă rămas din tulburi veacuri. Refuză – atât cât se poate – modernitatea.

Intrăm cu o legitimaţie a Ministerului Artelor, pe care mi se aminteşte că sunt “profesor Adrian Păunescu + 1 persoană”. Aşa este. Bună ziua, elevi!

Săptămâni n-ar fi de ajuns pentru a cuprinde amploarea şi profunzimea acestui muzeu. Cum însă nu sunt critic de artă, merg – datorită lui Andrei – la ceea ce mă cheamă. Aleg, hotărăsc pentru memoria mea selecţii necesare. La ce mi-ar folosi să întârzii prea mult în faţa “dezvoltatelor”, superbe uneori, ale unor flamanzi? Poate doar ca să mă aşez să mă odihnesc “natur” între ele. Unele mă excită, îmi vine să mă ascund  “rubensian” eu însumi în larma de culori a unui ospăţ. Altele mă fac să fug.

Iată aici tabloul nebunesc “Uciderea pruncilor” al lui Breugel Peter cel Bătrân. Pentru cei interesaţi notez că tabloul este datat 1563-1564.

Apocalipsa însăşi nu este mai violentă. Copacii au gheare turmentate de frică, unii câini sunt flămânzi (toţi sunt flamanzi), cum e cel din stânga tabloului, surprins în plin salt al plăcerii, alţii – câinii mai sătui – par superiori oamenilor prin pofta pe care şi-au putut-o împlini. Flamanzii flămânzi.

Parcă s-a depus cenuşa altui veac, mai infectat de chimie, pe zăpada Bethleemului.

Pete roşietice ţin treaz peisajul gripat de tonuri gri.

Sunt hainele ucigaşilor.

Pantalonii parcă dau reflexele cărnii copiilor ucişi. Suliţele din fundal cu acelaşi ritm sec, ca şi crengile copacului din dreapta tabloului.

Cerul e gheaţă verzuie.

O Hiroşimă în proiect, o copie, o ciornă a unui viitor lagăr de exterminare.

A oricărui lagăr în care e golită de viaţă şi sânge nevinovăţia.

Cum seamănă trecutul cu ceea ce avea să-i urmeze!

“Uciderea pruncilor din Bethleem” strigă de pe peretele Muzeului de Artă din Viena spre toate sălile conferinţelor pentru pace. Poate că ultima conferinţă pentru pace de dinaintea păcii vii, definitive, ireversibile, aci ar trebui să se desfăşoare. În aerul halucinat de candoare şi sânge. Lângă sânul mamei care nu va mai avea copil. Lângă copăcelul tăiat, ca un semn distinctiv, la intrarea în tablou.

Şi, vai, acest tablou ne mai lasă încă puterea de a-l privi, spre deosebire de un tablou al distrugerii contemporane care nu mai iartă nimic.

Acum ştiu: pe acoperişurile şi pe uliţele Bethleemului e cenuşa noastră atomică. Prevestirea. Senzaţia înecăcioasă că arde undeva. Undeva în faţă, în veacul XX.

Pe zăpada acestui tablou al lui Breugel cel Bătrân, pe zăpada pictată în secolul al XVI-lea, ca amintire a zăpezii îndurerate de la începutul erei, cenuşa veacului XX cade ameninţător, tulburând şi făcând să sfârâie rănile copiilor ucişi fără milă şi fără motiv.

Dacă istoria ar fi fost conştientă de ce urmează, mi-e teamă că ea ar fi sărit peste câteva din ceasurile sale. Ce zici, Elena mea, am mai fi trăit noi anul 1978 dacă ar fi depins de istorie? Poate că în unul dintre pruncii ucişi stătea salvarea definitivă a civilizaţiei umane. Poate era un geniu. Poate era geniul păcii, de care era nevoie încă înainte de aprinderea tuturor contrariilor.

Te salut, grozăvie! şi mi-e scârbă de tine!

Realizat la 1565, tabloul lui Breugel cel Bătrân “Întoarcerea de la vânătoare” are alt aer. E atâta linişte şi atâta împăcare în tot tabloul. Numele adevărat al atmosferei ar fi “resemnare!” Ce-a fost de făcut s-a făcut. Urmele dese de pe zăpadă mai amintesc ceva din frământarea anterioară. În stânga un foc ca semn că s-a tăiat porcul. Abur de carne proaspătă în aer! Departe, pe sat, unic punct de echilibru, o pasăre ca o cruce plutitoare. De s-ar fi oprit totul la această vânătoare!

Trecem prin lumea lui Breugel biciuiţi de viciile de pe pânze, hăituiţi de imaginile de coşmar ale unei lumi care-şi iese din margini, ca aluatul. Sunt scene care premerg strălucit “Satiriconul” lui Antonioni şi poezia din cea mai nouă carte a lui Dumitru Popescu. Arta-purgatoriu! Arta care îmbăiază răul şi-n valuri mari şi mânioase îl trage de pe lume în Breugel, în “Satiricon” şi-n poezia lui D. Popescu un râu vine de la munte cu toate zoaiele de pe pietre, de pe lâna oilor şi de pe osiile morilor de apă. Vine la vale şi-n ciuda părerii că te-ai putea păta intrând în acel râu, tot el – prin schimburi minerale nevăzute – e cel ce te purifică şi, când îl cauţi, după ce te spală şi pe tine, tot el este curat.

În “Răstignirea lui Cristos” lumea merge aritmic înspre locul stabilit. Cristos, căzut cu crucea pe drum, nici nu pare a fi elementul central al tabloului.

O disproporţie genială ne face să îl căutăm pe Cristos cu mai mare pasiune, fervoare, frică, negăsindu-l în punctul central al tabloului. Ceva pare a nu fi normal, din moment ce nici măcar regula jocului artistic nu e respectată. Tabloul pare a cădea curând din cui. Căci nu-i nimic în ordine în el. Ciori bat pe sus, prin aer. Suferinţă şi satisfacţie. Vânzoleala universului şi cerul convulsiv acoperă şi înăbuşă orice încercare de a se auzi vaierul de pe dealul Golgotei.

Aud, parcă de dincolo de pânză, hohotul isteric şi satisfăcut de râs al lui Barabas, cel care a fost preferat pentru viaţă în locul lui Isus. Astăzi, mare minune dacă Barabas nu ar fi paznic la tabloul cu răstignirea lui Isus. Râsul lui acefal face să tremure culorile în aer.

Ce altceva decât planeta noastră de la 1563 încoace (şi înainte!) e Turnul Babel al lui Breugel cel Bătrân? Mai asimetrică decât o arată hărţile, mai adunată decât o risipesc proporţiile fizice, planeta stă – refuză să se mai învârtă – în formidabilul tablou breugelian. Plec covârşit de lângă ce-am văzut şi-aş prefera să treacă încă luni şi luni să pot rosti ce am văzut. Voi reveni după un timp. Acum mi-e somn.

Mi-e jale şi mi-e somn... de-atâta Breugel cel Bătrân!