De la Bârca la Viena şi înapoi (VIII)

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri 7 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri 7 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Dau să-mi scot căciula, dar îmi aduc aminte că e la garderobă.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

– Ce caută aici Mihai Viteazul, tati? mă întreabă Andrei.

– Viena nu i-a fost străină.

– El e cel mai frumos dintre toţi.

Şi aceasta e adevărat. Întoarceţi-vă în biografia lui F. Franken (1581-1642) şi întrebaţi-vă sau întrebaţi-l de ce e Mihai atît de frumos, de mîndru, de ce iese el în relief, deşi nu este eroul tabloului. Cînd Franken avea 19 ani, Mihai Viteazul întruchipa – la Alba – Unirea. De ce e el, anume, cel mai mîndru şi mai armonios?

Sprînceana lui Mihai Viteazul, îndoită tandru peste ochiul său, seamănă concret, apăsător cu o parte din graniţa îndoită protector peste un ţinut românesc din care nimeni n-a putut stinge viaţa noastră cea adevărată.

Şi totul într-o galerie secundară la care popoarele – ele, da – n-au acces. Cinică tablă de valori! Pentru mine cinică, pentru un negru african normală, pentru un duşman al ideii de unitate naţională a românilor, această tablă de valori e poate convenabilă.

Am vorbit mult cu Andrei azi şi ne-am uitat la televizor. Unul lîngă altul, în pat, ca doi colegi de militărie. Unul lîngă altul, bărbat matur lîngă viitor bărbat. El e viitorul.

Dimineaţa ne-am mai aerisit, fugind, cu o plăcere de început de an, pe un teren, pe un maidan niţel mai amenajat, de la marginea Vienei. Pămîntul era îngheţat, mă dor tălpile şi acum, probabil că o să am ceva febră, dar mi-a prins foarte bine alergarea. Ne-am încotoşmănat de nu încăpeam în maşină, acolo am mai lăsat ceva din hanorace, au venit V. Dinică şi fiul său, cu un an mai în vîrstă ca Andrei (Sandu Dinică termină vacanţa şi pleacă mîine acasă) şi Marin Buhoară, un interesant compatriot care lucrează în cîteva din organismele internaţionale aflate la Viena. Andrei a ales din nou să joace cu mine în echipă şi, cu Marin Buhoară în poartă, am cîştigat meciul cu familia Dinică: 30-18 pentru noi. Andrei a jucat excepţional. A avut iniţiative şi a marcat multe goluri. Acum, parcă aş fi – stînd aici, la Viena, cu Andrei – ca tata mare la vie, acasă. Dar Andrei e Adrian de atunci.

La televiziunea austriacă se face reclamă pentru Rory Gallagher, despre care se spune că e un cîntăreţ rock aflat cu trupa sa în Austria. Filmul în sine e interesant, vioi, realist. Rory Gallagher impresionează brusc privitorul şi ascultătorul. În clipa în care scriu, Rory îşi aşază muzicuţa şi repetă, acompaniindu-se la chitară.

Andrei mă face să rîd amintindu-mi – zice el – un gînd de-al meu, dar care, cred eu, e mai mult al lui: Ce s-ar fi întîmplat dacă Beatles sau Rolling Stones ar fi apărut pe neaşteptate la 1900?

Ce să-ţi răspund, Andrei? Oamenii s-ar fi speriat mai puţin de ciumă decît de Beatles, la 1900. Toate apar la vreme, băiatule. De dispărut dispar puţin cam devreme, mai ales cele bune.

Splendid Rory Gallagher! Superstar curat!

Dă un interviu în care spune că nu ştie dacă e sau nu un mare chitarist, dar vrea să bucure cu chitara lui. E fantastic, zice el, să atingi, cîntînd, mintea omului; dar ştiţi – zice el înainte de a cînta “Agent secret” – trebuie să munceşti mult pentru asta.

Oriunde vei găsi realizarea, vei găsi insinuată, în ea, poate prea blînd şi poate prea subtil, munca. Iluzia că talentul ajunge ţi-o poate sfărîma imaginea degetelor zdrobite de repetiţii ale acestui chitarist.

Acum cîntă în spectacol. Cîntă uriaş. Are părul lung, ondulat şi legănător. Parcă trage cu arma cînd se aproprie cu chitara de microfon pentru a şi rosti ceva.

– E mai mare decît Aldea?, mă întreabă Andrei.

– Nu. Nu cred.

Din Gallagher nu se mai văd decît chitara şi mîna; acoperit de plete, secondat de trupa lui, el cîntă.

Cine mai are timp să-l întrebe, acum, ce e taică-su?

Cade lîngă microfon, se ridică.

Stilul rock e în revenire.

Planeta se grăbeşte.

Interviul se reia. Gallagher vorbeşte despre – atenţie! – tradiţia rockului.

Cîntă iar: “Going in my hometown” (“Mergînd în oraşul natal”).

Începe rîzînd. E foarte transpirat.

Are în mîini un fel de mandolină.

Îl amuză să o chinuiască. Imaginea lui e însă nebunească.

E transpirat ca un miner.

Există artă modernă în cursul căreia se poate muri. Superb cîntă! Superb!

În minte îmi învie flamanzii din secolul al XVII-lea. O blondă din sală se leagănă ca Rory. El repetă – transpirat – mă duc în oraşul natal, mă duc în oraşul natal – urlă de bucurie şi întreabă: nu vreţi să mergeţi? Pentru o clipă, prin artă, oraşul lui natal ne e şi nouă natal. Acasă, acasă, acasă. Ochii i se aprind.

Parcă ar călări şi simte că-i moare calul dedesubt. Sar corzile mandolinei şi sala urlă.

Cîntă iar. Chitară rece. Un western. Fireşte, pe un cîmp din vest.

Andrei a înlemnit lîngă mine. Nu mai întreabă nimic. Nu mai respiră decît rar.

“Cum cîntă aşa?”

“Mi-ar plăcea să fac totul în muzică”, zice Gallagher şi arată o planetă cu mîinile.

“åsta e mai curajos în ce nu ştie decît Aldea”, zice Andrei. Excepţională reflecţie a băiatului meu. Căci Aldea nu e luat în seamă destul, pentru că are prea mult bun-simţ.

“Rockul e primitiv, instructiv”, zice, pocnind din degete – în interviu – Gallagher şi iar cîntă: “Calling card” (Cartea de chemare). Da, da, e un blues, cum spusese în discuţie el însuşi.

“E mai frumos cînd vorbeşte decît cînd cîntă”, zice interlocutorul meu de 9 ani şi jumătate, din nou circumscriind o realitate şi zicîndu-i pe nume, din punctul de vedere al copilăriei.

Dar mie îmi place cînd cîntă, băiatule. Omul în efort e om. Mă enervează neamţul care intră peste Rory cînd vorbeşte. Rolling Stones revine des în discuţia TV. Ce a fost mai frumos decît Rolling?

Nimic.

No, no, no.

Întuneric pe ecran.

Chitarele fac lumină.

Cadru de muzicuţă nostalgică.

Aşa, nostalgic, Gallagher avea loc şi în secolul al XIX-lea. Sala din acest final de veac aplaudă apăsat. E un vechi cîntec “Rolling Stones” parcă. Da, da. Efortul de a-l cînta nu mai e aşa de mare. Gallagher cîntă din amintire şi se odihneşte amintindu-şi.

Muzicuţa ocupă secunde în şir ecranul, lumina halucinează pe laturile ei metalice, strălucitoare. Hohote de lumină.

Splendidă această prezenţă a artei moderne pe ecranul televiziunii austriece, care în restul zilei a dat şi mai bune şi mai proaste, culminînd cu un spectacol de înalt prost-gust – care a fost axul serii – un spectacol al tuturor surîsurilor încremenite, al tuturor măştilor stupide, al tuturor mic-burghezilor şi burtă-verzimilor care, în ritm de marş, au intrat şi, în ritm de marş, au ieşit.

Un spectacol mai prost decît unele spectacole ale noastre, proaste. Nici urmă de viaţă. Nici urmă de talent. Rutină şi staniol, lumini găunoase şi ţîţe false din care eventualii prunci ar suge nu lapte matern, ci parafina de serviciu.

Gallagher spală totul. Arta modernă – cu excesele ei fireşti (sau nefireşti) – e tocmai reacţia unor generaţii întregi, sătule de convenţionalism, de hîrtie creponată şi de ştaif, faţă de tot marasmul unei lumi înstrăinate. Un film de Rudolf Dolezal, citim pe micul ecran şi tresar de satisfacţia că din lumea noastră – nu din Marte – a venit reacţia faţă de răul lumii noastre.

Cronica anunţă un “Festival de filme Beatles” pentru zilele următoare. Ce-ar fi să ne amintim, mai bine, Andrei, pe marii Beatles, întemeietorii gustului modern pentru muzică, spărgătorii de limite şi lorzii unei fanatice credinţe în gestul revoluţionar cu chitara?

E ora 22:35. Pe programul 1, în ritm de muzică foarte tentantă, e anunţat un dialog pe probleme de teologie, cu prof. Norbert Leser din Salzburg, al lui Peter Pawlowsky. La fel de plicticoasă discuţia ca şi mesele noastre rotunde uscate şi teoretice pe probleme de gîndire.

Marxismul şi ateismul preocupă pe cei doi, marxismul le pare a fi altceva decît socialismul şi am timp să văd că, în fundal, biblioteca e la fel de rigidă ca pretutindeni unde se discută şi nu se trăieşte. Cine a mai deschis cu pasiune o carte din această bibliotecă? Ochelarii nu ajută la nimic, barba lui Pawlowsky nu are – ca la noi – rolul de contrapunct nonconformist.