De la Bârca la Viena şi înapoi (XIII)

Eu văd aici doar o parte a acestui enorm tezaur de trudă şi lacrimi. Văd cele 3.188 kg argint, vechi din secolul al VII-lea, cuprinzînd 9 vase de argint şi cunoscut sub numele de "Tezaurul de la Cuciurul Mare". Şi mai aflu de cele 762 grame argint, risipit în 18 obiecte, adunate sub numele "Tezaurul de la Cernăuţi".

Peste timp ● Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri

10 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)


Vom găsi noi soluţia pentru ca nimic din ce e drept să nu scape soluţiei drepte. Va veni echilibrul lumii.

Căci – aşa cum spunea preşedintele Nicolae Ceauşescu – "în vremea ocupaţiei străine în România, au fost luate poporului român, sub diferite forme, valori de aproape 14.000 tone aur".

Eu văd aici doar o parte a acestui enorm tezaur de trudă şi lacrimi. Văd cele 3.188 kg argint, vechi din secolul al VII-lea, cuprinzînd 9 vase de argint şi cunoscut sub numele de "Tezaurul de la Cuciurul Mare". Şi mai aflu de cele 762 grame argint, risipit în 18 obiecte, adunate sub numele "Tezaurul de la Cernăuţi".

Şi văd iar, văd şi mă înfurie, figura acestui paznic care apără lucrurile mele de mine. Căci ele sînt mai mult ale mele decît ale tale! şimbeciluleţ. Dar tu eşti salariatul unei nedreptăţi oficializate. Diseară ai să-ţi bei berea şi ai să-ţi mănînci crenvurştii cu sentimentul datoriei împlinite. Ai păzit cu străşnicie "tezaurele" româneşti de nişte barbari. Dar află şzgîtie electronică, ştirbule şi cretinuleţ că barbarii aceia erau fiii acelei absenţe. Află că eu am mîncat marmeladă de 5,20 (lei) kilogramul toată  copilăria, crezînd că acela e maximum de plăcere şi de nivel de trai. Află că în România se mai stă la cozi la carne, că în România se mai munceşte – cîteodată – duminica, în vreme ce tu mă aperi de atingerea cu obiectele biografiei mele dramatice, de român furat şi pătimit. Poftă bună, şi noroc cu paharul tău de bere, pînă la urmă. şCe eşti tu?ţ

Cît să mai răbdăm un Dumnezeu nedrept pe umerii noştri? Cît să mai răbdăm atîtea absenţe, unele cu mult mai grave, cu mult mai întinse şi mai dureroase decît aceste obiecte de aur?

Cînd ieşim, fără să mai vreau să vedem altceva, Andrei se întoarce spre mine, e palid de emoţie şi zice: "Cît aur românesc! Îţi vine să plîngi!".

Seara ninge peste Viena, o ninsoare ca un tîrziu şi meritat protest al candorii. Toate clădirile Vienei – aceste construcţii în gri masiv – capătă o aură scînteietoare. Pare că voalul unei mirese – răpită de necunoscuţi potentaţi – a rămas să se sfărîme fraged şi pur, nupţial şi aţîţător, peste o lume care are multă nevoie de candoare şi de adevăr.

Ninge, ninge copilăros şi straniu. La Viena totul pare a ilustra un program dinainte stabilit, încît ninsoarea e o surpriză care ne putea costa. Ne ninge năvalnic, ne ninge sălbatic.

Ninsoarea povesteşte cu muţenia ei albă ceva din sufletul meu. Aici, în acest templu al culturii şi civilizaţiei din această parte de Europă, aici, unde mi-ar plăcea să mai revin, şi nu numai cînd va trebui să iau Premiul Herder, aici mă folosesc de ninsoare pentru a mă zbate, pentru a mă da cu capul de tot văzduhul şi de toate muchiile, de toate monumentele şi de toate ferestrele paşnicilor mei contemporani vienezi, mă folosesc de ninsoare pentru a plînge alb, răzbunător şi renăscător soarta unei patrii supuse tuturor jafurilor, tuturor năvălirilor, tuturor chirurgiilor şi tuturor cotiturilor! Şi destinată unui mare viitor!

11 ianuarie 1979

Azi e programată o întîlnire cu un domn ce deţine funcţia de preşedinte al Societăţii austriece pentru literatură. N-am eu încredere în obşti "literare" nici în ţara mea, aşa încît cu greu m-aş duce la o asemenea obşte din străinătate. Pierdere de vreme!

Cu toate acestea, merg la ora fixată, pentru că V. Dinică, ataşatul nostru cultural, îmi spune că e bine aşa. În locul respectivului domn, ne primesc mai multe persoane. Îmi pare cunoscută una din figuri. Da, el e: vechea mea cunoştinţă, domnul Peyfuss, despre care am auzit – de 12-13 ani, de cînd îl cunosc – cele mai bune lucruri. Domnul Peyfuss este pasionat românolog. El deţine toate recordurile – în aria de limbă germană – în ce priveşte cunoaşterea fenomenului spiritual românesc. El a fost deseori în România, dar şi mai des s-a afundat în bibliotecile mari şi mici spre a aprofunda fenomenul românesc.

Ne salutăm stîngaci.

Nu ne-am văzut de ani şi ani.

Celelalte amabile persoane tac – pentru mine – în penumbra amabilă a unei întîlniri cu ceai, cafea şi cozonac afînat.

Rămîne domnul Peyfuss.

Te salut, prietene.

Ştiu tot ce ai făcut pentru cărţile şi pentru gloria marelui poet A.E.Baconsky, care îţi purta un respect real.

Mă bucur să aud de la dumneata că Baconsky a adăugat în interviul acordat mie la începutul lui 1969 şi pe care eu nu i l-am putut publica în ţară, două nume – ale poeţilor români pe care-i preţuieşte, Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu, publicînd interviul în străinătate, în traducerea dumitale.

Da, prietene Peyfuss, în România lucrurile s-au limpezit mult. Au apărut cărţi importante. S-a cristalizat o concepţie curată şi nobilă despre libertate. Luptele nu s-au terminat, dar nu s-a terminat nici speranţa.

Da, prietene, cărţi care n-au apărut ani şi ani, sînt acum bunuri ale poporului român. Ele n-au produs nici un rău. Din contră, acele cărţi dificile, acele cărţi-dinamită, acele cărţi ale adevărului cumplit, aşa cum este el, n-au făcut decît bine.

Şi o carte apărută este şi un precedent.

În România de azi, prietene, s-au creat toate precedentele posibile ale conştiinţei de sine a noii noastre culturi.

Păcat că A.E. Baconsky nu mai e viu.

Păcat că Miron Radu Paraschivescu nu mai e viu.

Îngrozitoare pedepse au primit de la destin doi dintre pionii libertăţii noastre.

Şi înaintea lor, Labiş.

Trei morţi cît lirica lumii.

Trei dispăruţi cît absenţii aerului pe planeta Marte.

Trei căderi cît triplul salt mortal al navei culturii.

Labiş, Miron Radu Paraschivescu, A.E. Baconsky!

Prietene, cultura română are, nu doar în operele ei, ci în chiar substanţa ei existenţială combustibilul tragic al condiţiei umane.

Stau cu acest bărbat care vorbeşte o românească mai clară şi mai demnă decît unii care aruncă pîinea albă a limbii române fără a-i respecta acordurile între subiect şi predicat.

Îmi face surpriza de a-mi prezenta o femeie delicată şi frumoasă care-i este soţie şi care ne dă cafea, poftindu-ne s-o gustăm, în limba română.

– Ştiţi româneşte?

– Cît am putut învăţa; dar mai bine va şti fiul nostru, Constantin.

– Domnule Peyfuss! Şi băiatul?

– Cînd aveam – eu şi nevastă-mea – ceva să ne spunem, ceva ce nu trebuia ştiut decît de noi, o făceam în româneşte. Dar nu mai e posibil. Constantin ştie româneşte.

Discuţia continuă, alături, ca-ntr-un televizor dat încet şi care ar putea să mă adoarmă. Dar Peyfuss îşi aminteşte ceva plăcut din prima noastră tinereţe.

Eram, într-adevăr, juni de tot. Eu şconduceamţ mişcarea tînără de demolare şi reconstrucţie literară. Eram secretarul organizaţiei de tineret a scriitorilor. Mă băteam cu toate mărimile şi proclamam un drept care azi îmi apare ca normal: dreptul de a fi! Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda şi mulţi alţi clasici ai momentului nu scăpaseră de febra revendicărilor noastre. Doream reviste, doream cenacluri, doream libertate.

Poate s-au realizat pentru noi, prietene.

Rămîne să facem noi în aşa fel încît toate cuceririle noastre să fie valabile şi pentru generaţiile care vin: şi revistele şi cenaclurile şi, mai ales, libertatea.

– E foarte greu, aici, de tipărit o carte! Îmi spune dr Peyfuss. Încerc de ani şi ani cu o carte a lui Baconsky.

– Poate ar merge în R.F.G.

– Nici atît. Prin reviste s-a putut. Am publicat multe fragmente. De fapt, sînt file despre oraşe germane care, natural, ar trebui să intereseze. Şi totuşi nu interesează.

– De ce crezi, prietene, că nu interesează?

– Nu ştiu. Doar văd asta. În ce mă priveşte, îmi continui treaba, poate să mi se opună oricine.

– Cine ţi s-a opus?

– Am fost atacat violent în unele ţări din Est...

ş– Unde?

– În Uniunea Sovietică.ţ Am fost făcut reprezentant al concepţiei burgheze româneşti etc., pentru că susţineam nişte adevăruri istorice cu privire la România. Dar mie nu-mi pasă de lucrurile care îmi sînt reproşate, atîta vreme cît eu spun adevăruri.

– Ce faci acum?

– Traduc Miron Costin. E o plăcere mare şi o datorie pe care simt că mi-o împlinesc. Cît voi putea voi acţiona pentru cunoaşterea culturii române în Austria şi-n toate ţările de limbă germană.

Va urma