De la Bârca la Viena şi înapoi (XLII)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU.
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Carte apărută în 1981 la Editura Sport-Turism; grafica: Andrei A. Păunescu

Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

19 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

– Da, cred că da, pentru că n-ar fi corect să rămân acolo, pentru că, de altfel, am şi stat, uite, aproape şase ani, chiar şase ani vor fi  la 1 februarie, peste două săptămâni.

ş– Nu, tati, nu face asta.

– De ce, Andrei? Nu ţii minte că ţie nu-ţi păsa, ba chiar dispreţuiai locul meu de muncă?

– Tati, eram învăţat de mama să te urăsc, dar dacă ai şti ce dor îmi este să mergem la redacţie! Aş muta şi clasa, şi casa la matale la redacţie. Îmi place.

– Nu, Andrei, trebuie să plec de la Flacăra. Acum revista este bună, are un drum al ei.

– Tocmai de aceea, tati, nu trebuie să pleci, pentru că e bună. Matale ai făcut şi oamenii să fie mai buni, de exemplu, pe mama, şi acum s-a întors împotriva matale, pentru că ai făcut-o bună şi crede că nu se mai poate întoarce la rău, crede că nu mai poate fi adusă la starea de unde a plecat şi de-aia a vrut să-ţi facă rău, ca să nu mai poţi face pe altcineva bun ca dânsa, şi aşa a stricat totul.

– Nu ştiu, Andrei, dar trebuie să plec de la Flacăra.

– Nu, nu vei pleca cu nici un chip.

– De ce?

– Nici nu e bine să pleci, tati, pentru că Flacăra, aşa bună cum ai făcut-o, se va întoarce împotriva matale ca şi mama şi nici nu va mai recunoaşte că matale ai făcut-o bună.ţ

Aici, în Mexico Platz, după cum de altfel şi ştiam de la câţiva dintre cei cu care vorbisem, se poate pălăvrăgi în toate limbile pământului. Sunt foarte deştept la modul teoretic, dar la modul practic îmi dau seama că am o adâncime în prostie la fel ca inteligenţa pe care o am când teoretizez. De exemplu, eram convins că nimic nu poate fi mai ieftin fără să fie şi mai prost, dar am început să mă amăgesc cu lucruri. Iată acolo un pistol pentru copii. Iată alt pistol.

– Hai să intrăm, Andrei, îi zic, şi Andrei nu mai poate de bucurie.

Tuturor copiilor le plac obiectele ce se vând la bâlci. Nu am văzut încă nici un copil care să prefere un lucru serios altuia de tinichea şi poleială pe care i le oferă o tejghea de bâlci. Mi-aş permite chiar să fac o teorie mai aprofundată a plăcerii bâlciului şi a bucuriei de a alege tocmai ceea ce e trecător, strălucitor, fără substanţă. Muritori cum sunt şi gablonzuri cum sunt, oamenii nu pot alege la vârsta candorii decât ceea ce le seamănă. Lumea ieftină, poleită şi superficială a bâlciului, a tarabei mincinoase o re prezintă vârsta la care omul n-a învăţat încă prefăcătoria şi reacţionează faţă de tentaţiile vieţii cu sinceritatea şi vehemenţa purităţii sale. Ne plac obiectele de bâlci, pentru că ştim din ce puşti de dresaj venim, pentru că ştim că pâinea noastră nu e din făină, ci e din fard. Pentru că ştim că tot ce ni se întâmplă nu e decât aparenţă. Esenţa e închiriată încă din veacul răstignirii de cei care au puterea să-şi asume suferinţa lumii. În clipa în care Iisus era considerat vinovat, iar Barabas, ticălosul dovedit, era considerat nevinovat, începea bâlciul. De atunci, de când bătrânii au preferat să-l învinovăţească pe Iisus, care era nevinovat, şi să-l ierte pe Barabas, care era vinovat, esenţa s-a despărţit de aparenţă şi bâlciul ne-a aparţinut. Şi ne-a vrăjit.

Copiii noştri iubesc, ca şi noi, aceste efemere lucruri ieftine şi sclipitoare, care nu-i plictisesc cu durata lor, pentru că se vor termina repede, se vor sparge, se vor deteriora, se vor mohorî la culoare şi, deci, nu vor avea obligaţia faţă de ele să le întreţină, să le apere. Copiii noştri trădează ceea ce noi ascundem – plăcerea pentru gablonz, pentru kitsch, pentru efemer şi pentru strălucirea imediată.

Şi femeile sunt uneori aşa. Adică mai sincere. Ele cad de acord să poarte un metal mincinos numai pentru ca invidia celorlalte femei să le dea satisfacţia momentană şi trecătoare că sunt mai altfel, că au putut să se îmbete de strălucirea unui inel măcar o seară. "Dă-o-ncolo de viaţă, că una e."

În ceea ce mă priveşte, lucrurile stau altfel, nu pentru că sunt mai profund decât bărbaţii şi femeile lumii, ci pentru că sunt mai orgolios decât mulţi dintre ei. Nu m-aş putea lăuda niciodată cu ceva care e al altuia. În acest sens nu-i înţeleg pe cei care îşi fac cărţile luând şi din alţii. Cum adică, să mă laude cineva şi eu să înghit în sec, ştiind că mă laudă pentru că am luat ce a gândit altul? şAsta e absolut oribil, la fel de cumplit ca bancul acela, de altfel destul de înţelept, cu impotentul care se duce la doctor să-i facă un transplant, să-i aşeze alt sex. Doctorul îi face transplantul, îi pune un sex aşa cum dorise acela, bolnavul, nenorocitul, prăpăditul, moalele. Şi după un timp, bolnavul se prezintă din nou, având o disperare şi mai mare pe faţă, la medic.

– Ce s-a întâmplat, cetăţene? Nu funcţionează? Soţia dumneavoastră nu e mulţumită?

– Ba funcţionează, domnule doctor.

– Atunci ce sunteţi aşa de supărat?

– Domnule doctor, orice s-ar întâmpla, vă rog, scoateţi-mi ce mi-aţi pus, că-mi vine să înnebunesc la gândul că-mi iubesc nevasta cu sexul altuia!

Cam aşa e şi cu plagiatorii.ţ Să fii lăudat pentru ceva ce n-ai făcut, să primeşti şi premii, şi glorie, şi chiar să fii invidiat şi tu să ştii în sinea ta că te invidiază degeaba, că nu tu ai scris, tu ai luat de la altcineva care a scris – mi se pare dizgraţios.

Gablonzul de fapt plagiază realitatea cea mai înaltă. Din acest motiv nu-mi plac şi n-aş suporta – întâmplă-se orice – strălucirea falsă, lipsită de durată, a unei glorii ce ar dura câteva ore sau câteva săptămâni.

M-am obişnuit cu alt fel de succese, cu alt fel de strălucire şi pe acelea încerc să le obţin.

Dar spectacolul intrării copiilor în circuitul de gablonz al lumii e foarte plăcut de urmărit. E plăcut şi e dureros, pentru că, fireşte, trebuie să-l spunem încă de mici, şi nu doar să le spunem, să-i convingem, cum e lumea.

Andrei a început să se entuziasmeze la gândul că vom lua un pistol ce va mirosi a pulbere adevărată şi a moarte falsă. Aşadar, ne luăm după vitrină şi intrăm în magazin. O fată care trebuie că în restul timpului are şi o altă slujbă, la trotuar, ne întreabă, într-o nemţească mai aproximativă decât oriunde şi oricând, ce dorim. Îi zic lui Andrei în limba de acasă?

– Măi, ce vrem noi să luăm de fapt?

– Tati, să luăm un pistol barosan. Uite, acela mai mic. Dacă-mi iei şi blugi, pot să-l ţin în ei.

– Da, măi, dar tu nu vezi că e de tinichea?

– Nu e, tati, de tinichea, nu vezi ce străluceşte?

– Nu e bun, îi spun.

Şi deodată o aud pe vânzătoare zicând în limba noastră:

– E bun.

Aveam să-mi dau seama că în Mexico Platz se practică un fel de caricatură a internaţionalismului, adică se dă impresia unei solidarităţi a celor necăjiţi. Dacă află că eşti român, vânzătorul îţi oferă câteva momente melodramatice din istoria ţării tale, dacă află că eşti turc, îţi deplânge soarta de azi a Turciei, după ce atâta vreme fusese un imperiu glorios. şDacă află că eşti sovietic, ţi-i înjură pe chinezi.ţ Dacă află că eşti iugoslav, îţi laudă şliboviţa. Mici trucuri ce ţin de multe ori, pentru că omul aflat departe de ţară ia drept bun numai ceva din ce i se oferă. N-o să pretindem ca micul ipocrit să joace ca Spencer Tracy teatru în fiecare zi. Poate că şi Spencer Tracy se plictisea câteodată de teatrul mare şi juca un teatru mic, de buzunar pământean.

Mexico Platz, dacă stai să cercetezi mai adânc, emană un puternic miros de hienă universală.
(Va urma)