De la Bârca la Viena şi înapoi (XLVIII)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

20 ianuarie 1979 (n.r. - continuare)

... Iată de ce de-a lungul tinereţii mele am lăudat gândirea politică a preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Pentru că ea nu e o invenţie, ci o necesitate a planetei. Pentru că mi-a fost dat să ajung să aud în Catedrala Sf. Ştefan din Viena pe prelatul bisericii evanghelice vorbind în spiritul politicii curajoase a partidului meu. Ştiam că va veni această clipă când la soluţiile la care a ajuns pe cont propriu şi cu o îndrăzneală fără egal în România vor ajunge toţi oamenii cinstiţi.

"Eu cred că, totuşi, în ciuda bolii care a cuprins lumea, noi am devenit mai prieteni unii cu alţii. Să cultivăm această prietenie, zice Abramovici şi apoi se referă critic la situaţia bisericii în unele ţări şsocialisteţ unde, după părerea sa, credinţa nu e suficient de liberă.

A venit ceasul nu pentru declaraţii pompoase, nu pentru ca oamenii să-şi spele în apă curată capul fiecare, ci să bage cu toţii mâinile în aceeaşi apă murdară şi să scoată de acolo o lume curată."

Fantastic, părinte Abramovici, aşa este! O lume curată presupune sacrificii şi presupune lupta cu apa murdară în care zace această lume. Dar copilul când se naşte cum se naşte?

"Acum, fraţi şi surori, prietenia oamenilor întru pace e cel mai scump lucru din lume. Amin!"

Şi catedrala încuviinţează: Amen!

Şi cântă iarăşi corul român. Dar el cântă fără orgă şi cerul se apropie şi iarăşi mă simt în Muscel. Aud parcă două tinere în cor după felul cum pronunţă cuvintele "Împărăţia cerurilor"; îmi dau seama că nu frecventează limba română decât foarte rar.

În stânga mea, o tânără frumoasă, o văd abia acum, luminată de candelabre. E îmbrăcată într-un cojoc de miel şi sunt sigur că-i româncă. Aveam să aflu peste câteva minute că e poetă, pictoriţă de origine română şi poate n-ar fi rău să citez aici o poezie a ei.

Aud Frau Maria.

Iarăşi linişte.

Kaplanul îşi aşază microfonul. În spatele lui, toţi prelaţii. Pe rând, mai vorbesc o dată. Scurt. Catedrala e cu ei. Ascultă-ne, rugămu-te.

Între toţi prelaţii - o femeie. E profesoară de teologie, mi se spune.

Prelatul bulgar, prelatul grec. Iarăşi domkaplanul Rühringer. Iarăşi primăvara corului român.

Am obosit cu toţii. În afară de cei patru tineri din faţa mea care râd în continuare. O nemţoaică din corul român se distinge.

Manifestarea de la Catedrala Sf. Ştefan n-are caracter religios. Ea nu e o împăcare cu soarta, ci o chemare la luptă. Iată, biserica nu mai acceptă nici ea rolul de comentator neutral şi distant al nenorocirilor lumii după ce ele au devenit trecut. Biserica e într-o ofensivă directă în toate planurile, începând cu intervenţia fără complexe în problematica planetei şi terminând cu modernizarea de toate naturile, inclusiv cu folosirea muzicii rock pentru servirea intereselor sale de ideal sau de conjunctură.
Se rosteşte Tatăl nostru. Este iarăşi un moment de adâncă emoţie. Toţi se ţin de mâini. Din altar şi până departe în catedrală, dacă ar fulgera şi ar trăsni, s-ar naşte un scrum comun, o unire la care nu particip. Dar pe care o ating cu gândul. Căci nu mă interesează că ei se adresează acum lui Dumnezeu care nu locuieşte şi în România, ci mă interesează că ei vor binele lumii şi mă interesează că toţi, pe toate căile, va trebui să luptăm pentru binele lumii.

Amen!

Corul nostru încheie el.

Cuvine-se cu adevărat fericirea oamenilor!

Cuvine-se cu adevărat fericirea oamenilor!

O, aşa e. Infinit de adevărat e ce spune. Infinit de trist e că încă visăm la aceasta fără s-o fi putut realiza până azi.

Cuvine-se cu adevărat fericirea oamenilor!

Mă uit consternat spre V. Dinică:

- De ce se mai apropie domkaplanul de microfon, iarăşi vorbeşte?

V. Dinică îmi face semn să tac puţin, e şi el consternat, vrea să-mi traducă, se bâlbâie, apoi îmi spune scurt:

- Fii atent, maestre, ne invită - şi râde înainte de a-mi spune la ce ne invită -, ne invită la un şpriţ.

Din toate cerurile credinţelor reunite ale bisericilor răsăritene, mă prăbuşesc concret cu faţa la pământ, readus la realitatea cea mai crudă a şpriţului momentan de domkaplanul K. Rühringer.

Şi peste noi orga, iar, somptuos, şi-aş pleca pe unul din sunetele ei spre casă, nu mai vreau să aştept să bată clopotul şi să mă arunce spre graniţa română, dar mă reţine încă aici plăcerea de a-i auzi cântând pe toţi, convinşi, copilăroşi, fiecare cu partea lui de puritate şi de impuritate. şi-mi vine să le strig şi să-i mân din urmă: Hai, duceţi-vă, duceţi-vă, băgaţi-vă mâinile în apa murdară a lumii şi scoateţi de-acolo o lume mai curată!

Dar deocamdată nu e nimic de făcut. Ne vom băga cu toţii mâinile în câte un şpriţ.

Cuvine-se cu adevărat fericirea oamenilor!

Mulţumesc cardinalului König pentru şansa pe care mi-a oferit-o de a vedea pe prelaţii bisericilor răsăritene aşezându-se umăr lângă umăr, ei între ei, şi ei toţi împreună alături de oamenii cinstiţi ai planetei, alături de oamenii politici raţionali şi inspiraţi ai popoarelor, pentru a salvgarda pacea planetei pământ, pentru a uni eforturile oamenilor spre purificarea tuturor şi pentru a dobândi noi de la noi înşine, spre onoarea fie şi a lui Dumnezeu, spre onoarea fie şi a omului, fericirea meritată.

Şi mă gândesc totuşi că vom dobândi fericirea numai în măsura în care o vom merita. Şi că vom merita fericirea numai în măsura în care vom reuşi s-o dobândim.

Cuvine-se cu adevărat fericirea oamenilor!

Duminică, 21 ianuarie 1979

E ultima zi plină, ultima zi cu seară cu tot, pe care o trăim, dragă Elena, în Austria. Nu te-am uitat zilele acestea, dar nu ţi-am mai scris pentru că şi aşa nu te-aş fi putut ajuta în nici un fel. Mi-a fost îngrozitor de dor de tine, ţi-am dus grija şi poate că va trebui şi în viitor, dacă vom vrea ca dragostea noastră să fie vie, s-o mărim prin dor. Să nu ajungem să ne plictisim unul de altul, să ne săturăm unul de altul, să nu ajungem, ferească Dumnezeu, să ne pară bine când evadăm unul de lângă altul.
Drumul meu în Austria, atât de dureros punctat de dorul de tine, mi-a fost de mare folos ca să te pot redescoperi. Nervii mei sunt solicitaţi în permanenţă, simt că vin deconturile tuturor oboselilor trecute şi va trebui să plătesc.

Îmi pare grozav de rău că, aşa cum mi-ai spus ieri la telefon, zăpada mare din ţară te va împiedica să ajungi la Arad. Am fi călătorit împreună cu trenul, îndelung şi nostalgic, printr-o Românie ninsă bogat. Tu încă poate nu mă cunoşti destul, tu nu vezi, poate, că dincolo de steagul meu de triumf, ca o sursă permanentă de culoare pentru el, e o rană în care umblă prietenii ca să convingă că aşa e, duşmanii ca s-o adâncească şi fenomenele naturii din fraternitate. Ca într-o ocnă de sare murmură viscolul ţării în rana mea şi mi-ar fi fost de un nobil ajutor un drum cu tine pe la poalele Carpaţilor. Să-ţi povestesc aceste 18 zile de viaţă trăită fără tine, de depărtare de ţara mea şi de formidabilă apropiere de Andrei. Tuturor celor care m-au ajutat să fiu singur cu băiatul meu, să reparăm punţile şi să ne redescoperim, le mulţumesc aici.

E duminică, în Viena a nins iarăşi puternic şi s-ar putea ca drumul pe Valea Dunării să nu mai poată avea loc. Ce bine-ar fi. Sunt puţin plictisit. Uite, eu, care am călătorit atât de mult faţă de bunicul meu, nu sunt mai înţelept decât el. Am mai spus asta şi o spun şi acum. Tata mare mergea cu şareta cu calul de la Gighera la Bârca şi câteodată se aventura până la Craiova. Eu am mers cu avionul peste ocean, am fost în America, am străbătut părţi ale Americii, am mers în Gruzia, am mers în Rusia, am mers în Elveţia, am mers în Franţa, am mers în Bulgaria, repede, repede totul, hai repede că pierzi trenul, hai repede că pierzi avionul. Călătorii pentru cursa Bucureşti-Zürich sunt rugaţi să aştepte la poarta nr. 3. Ladies and gentlemen, wellcome in the United States of America, on the airport Kennedy from New York City. Şi cu ce-am fost eu mai înţelept cu toate astea? Am uitat aproape tot.

(Va urma)