Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Academicianul - scriitor, profesor doctor Liviu Pendefunda analizeaza cu ochi critic volumul de poezie al jurnalistului/pictor/matematician Cristinel C. Popa – “Vagabondul stelar”. “Ca pretext noetic semnul scriiturii lui Cristinel C. Popa este interogaţia, cercetarea cugetului. După volumul de debut în poezie al autorului (În numele tatălui, Editura Junimea, 2013), poetul se străduieşte să discearnă între experienţe, amintiri şi sentimente, o interogaţie plină de forţă, salubră metafizic, ce se întinde spre cele mai înalte și alambicate jocuri ale fiinţei. Dialectica şi speculaţia, sunt ele capabile să minimalizeze transcendenţa sau sunt necesare ele pentru ridicarea vălului unei măreţii greu de imaginat pentru complexul celor trei arcuri reflexe ce aparţin lumii, sufletului şi divinităţii? Ideea absolută are un obstacol important în interpretarea capacităţii sale de a se fi înlocuit pe sine în materia străluminată sau străîntunecată de razele luminos-întunecânde ale unui apofatism teologico-filosofic. Interogația lirică frizează cele mai înalte trepte cognitive accesate prin concertate mijloace stilistice. Scrierile vagabondului sunt subtile simfonii ori sobre recviemuri (uneori îl revedem parcă în contemporaneitate, pe Francois Villon). În faţa marilor întrebări răspunsurile sunt mai curând îndoieli, chiar strigăte între stelele care ne veghează şi ne suportă de milenii. Dilemele mele nu sunt neapărat legate de viaţă/ Ci mai degrabă de cursul de schimb al plictisului/ Ori de recenta monedă forte a mizeriei umane (Dileme), spune poetul integrându-se în filosofia antică. Chiar dacă Aristotel nu recunoaşte, la Pitagora Unu este tatăl pluralităţii, modalităţile de exprimare lirică pe care le întâlnim la Cristinel C.Popa definind o realitate de o forță turburătoare, aservită pluralității unicului. Infinitul nu poate fi un accident al existenţei, ci chiar esenţa, căci nu poate fiinţa în lucruri decât cu condiţia de a’şi pierde natura. Ce este mai puţin limpede e amplasarea acestui infinit în afara cercului, adică în afara lumii, definindu’l ca insesizabil, dincolo de simţurile noastre, dar şi raţiunii, Platon apreciindu’l ca element fantomatic ce’i bântuie visele. Poate de aceea Pitagora îl denumea vid, dându’i antinomic relaţia numerală cu gnomonul, cerul şi lumea nefiind pentru el decât o parte a universului, cea în care domneşte ordinea şi unde îşi fac simţită prezenţa, armonia şi numărul. Sunt cel mai mare geo-metru în viaţă! Primul care află pe ce parte cad frunzele. Şi cât sânge ţâşneşte la impactul cu Terra. Studiez, studiez îndelungat la umbra astrului nevăzut forma şi alcătuirea lumii. Respirând, lumea aspiră şi absoarbe în sine vidul pe care’l extrage din infinit, iar la frunze, de exemplu, eu sunt cel care măsor câtă suferinţă există la contopirea cu pământul (Sunt geometru iscusit). Așa tălmăcește vagabondul armonia lumii. Credulul nu va reuşi niciodată nimic dacă nu ajunge la dezlegarea unui tâlc primordial: nu el are revelaţia, nu lui i se dezvăluie divinitatea, ci aceasta se dezvăluie sieşi, părţii atemporale din om, absolutul coborând întru relativitate. De fapt, nici măcar paradox nu este, ci mai degrabă o axiomă pământeană, timpul generând eternitate şi mărginirea infinit. Autorul, aparent împământat în întreaga sa ființă, dezvăluie o natură metafizică primordială prin care se alătură cercului noetic. Între viață și moarte el nu știe să scrie cuvântul fericire, deși pare totuși fericit. Contrar accepţiunii lui Freud şi Jung, subconştientul său apare permanent superior informaţiilor pe care le conştientizează sau nu. A evalua termen latin ce însemna acul unui cadran solar, rigla grecească, măsurătorul, dătătorul de umbră, însuşi omul, echer in paralelogramul geometric, generator de figuri geometrice în cadrul altora. Subconştientul inferior conştientului este deci o blasfemie asupra divinului. Ştim deja că trupurile ca şi gândurile se pot transfera energetic prin spaţii şi timp (ştiinţific şi nu metafizic). Ştim deja că suntem în legătură permanent cu celelalte dimensiuni şi fiinţele astrale care le populează, fără a ni se părea nimic misterios sau ocult. Umbrele şi paşii celor plecaţi îmi vorbesc, odată cu fiecare respiraţie a vegetaţiei îmbujorate. O dată cu fiecare oftat, la fiecare scurgere de culoare în pictura desăvârşită a anotimpului / Îl aud pe tata la fiecare tresărit de frunză dezgolită. / Pe bunica la fiecare scârţâit de trunchi./ Toamna număr zilele cu soare, râd şi plâng acoperit de rouă şi de brumă. /Şi ca să simt mai bine respiraţia celor ce nu mai sunt. / Mă culc pe pâmânt şi mă las acoperit de frunze./ Ca un fel de repetiţie pentru atunci când pe braţul meu va ploua cu pâmânt! (Repetiţie). Fiecare lucru se află acolo unde trebuie să se afle şi trebuie să fie acolo unde este amplasat datorită gradului său de frumuseţe. Esenţa în sine se sustrage cunoaşterii noastre, indiferent că sunt finite sau infinite. Ea este dincolo de apă, aer, pământ şi foc, este al cincilea element constituit din sfera care înconjoară totul, legătura care face un ansamblu din întreaga lume. Poetul nu este un descriptiv. El călătorește prin sine, printre lumi și ne împărtășește simțămintele încercate. Se entuziasmează în călătoriile sale de fiecare element: Dacă vor dansa și atunci pe cerul lin vulturii. / Atunci e semn că e bine./ Și noi vom exista doar ca spirite, priveghind urmele urmașilor noștri./ Ce poate fi mai frumos decât dansul unui vultur? (Când vulturii dansează). Sunetele, mirosurile îmbracă văzul și pipăitul care încep să-i lipsească unui călător astral. Și toate se învârt în jurul celei cărei îi este dedicat volumul. De aceea poate, prima făptură pe care doresc să o văd după ce voi trece pragul de dincolo este mama, afirmă poetul care își continuă periplul în căutarea monadelor eonice..Toţi filosofii afirmă că lumea a fost creată, deşi unii admit că ea este eternă iar alţii că este trecătoare. Paradoxul rezidă din faptul că virtual clopotul, sfera primesc în sine o mărime, ocupă un spaţiu, la rându-le creând mărimi şi întindere fizică indiferent că sunt alcătuite din planuri geometrice sau conţin un germene, trăiesc şi rspiră, limitante şi limitat, generând începuturi şi sfârşituri. Geneza biblică ne sugerează apoi că fiinţa este fiica fiinţei, doi fiind produsul lui unu, elementul primordial unic zămislind pluralitatea. Şi totul zămisleşte timp, dincolo de care noi nu putem avea decât imaginaţie. Cristinel C. Popa scrie o lirică filosofică de o mare frumusețe și profunzime. N-am apucat să văd ce-a făcut, întrucât încă n-am ieşit din vis. Însă prea puţine şanse să se trezească. La realitate. Noapte eternă, lume dragă! La revedere, ziuă pierdută! Unde eşti? Cu ce raze minime şi pe care parte vei răsări mâine? Dar mâine nu e tot o zi? Mâine de fapt e zi? Ziua nu e de sine stătătoare? De ce depinde de mâine o zi, aşa cum depinde de ieri sau de poimâine. Sau de trecutul infinit al istovirii. Plictisul şi saţietatea vizavi de o perioadă istorică atât de mare. Atâta muncă pentru săraca zi. De una singură, de dimineaţă până seara, vreme de milenii... (O zi rătăcită). Citind aceste versuri ai permanent sentimentul întâlnirii cu reprezentantul a zeci de avataruri, un trecător prin moarte, prin multiple vieți și poesia sa ne aduce îndrăzneața invitație de a vagabonda împreună cu poetul în lumea fără timp, în spații unde geometria este legea și destinul creației. Cuvântul, formulele secrete întăresc credința poetului că se găsește într-un spațiu ce necesită o nouă creație sau înțelegerea sfârșitului: Mi-a răsărit în gând abia ieri dimineaţă. Când m-am trezit şi am găsit cerul atins de un nimb de aur. / Era ziua de naştere a poetului. Aceeaşi zi cu a morţii noastre. / A tale, a lor, a tuturor. A întreg Universului. Când Mihai Eminescu s-a născut noi cu toţii am murit. / Şi de atunci pământul e orfan de cuvinte. (Pământul orfan de cuvinte). Misticii sau existenţialiştii îşi arogă dreptul la iluminare, fără a putea demonstra fenomenele petrecute în câmpul lor energetic, şi el dominat şi vegheat de energia universală, veşnicul creator de existenţă, increatul architect al vieţii. Wittgenstein, amintit de Nail Chiodo2, spunea că despre ceea ce nu se poate vorbi ar fi indicat să se tacă. Marii iniţiaţi, mulţi dintre ei rosicrucieni, adică putători ai luminii primordiale, au cunoscut marile mistere ale lumii transmise nu numai akashic ci şi prin succesivele întrupări. Cum altfel s’ar putea explica cunoaşterea viitorului, a marilor secrete (numite mari descoperiri) cunoscute şi anterior de omenire, descrise de Newton, Hubble, Einstein, Tesla ş.a.? Cine i-a îndrumat către poarta unui anumit templu şi le-a dăruit cea mai potrivită cheie? Autorul Vagabondului stelar râde la soare, plânge în ploaie, precum un copil, descriindu-ne omul obișnuit între frământările sale. Dar după cum singur recunoaște: Astăzi, de exemplu, m-am specializat în instrumentele celeşti. Mâine veghez, cum spuneam umbra din casă, penumbra din beci. Să nu o doară la întânirea cu ziua! Păzesc aşteptarea de eveniment şi moartea de viaţă! Transmigraţia sufletelor ar fi după mulţi o legare de trup ca într’un mormânt, viaţa fiind de fapt o moarte. Ouroborosul universal e o imagine greu de conceput şi pentru cunoscători, ea reprezintă existenţa universală şi particularul, Brahma şi Atma, atoateexistentul de dincolo şi din noi, de dincoace, realizând un arc între non-timp şi timp, legătură existenţială între divin şi om. Se deschide larg ochii inimii și cu pleoapele larg închise se simte mirosul de pământ jilav, de țărână răscolită, se spălare a pamântului pământurilor strânse din morți și din viitoarele noastre trupuri. (Voi ați văzut vreodată Ploaia?). Lumina supremă primită în meditaţie şi somn coroborează maya, această iluzie cosmică şi a psihismului teluric cu destinul, acţiunea devenirii prin cunoaştere (deloc asemănătoare determinismului moirei greceşti dar independentă de dorinţe), karma. Contopirea individuală prin îndeplinirea morală a comandamentelor este numită samsara, treaptă conştientă uneori prin care sinele poate ajunge la cea de-a cincea stare, de părăsire a atmei şi integrare brahmanică, extază şi enstază totodată, prin eliminarea celor cinci vicii şi absorbţia celor cinci calităţi esenţiale. Mircea Eliade exprima această eliberare din timpul şi spaţiul terestru ca o raliere la nemurire. Cristinel C. Popa lasă moștenire literaturii un fragment din această nemurire. El este pustnicul modern ascuns nu pe muchii de munte, ci-ntre oameni, a cărui îngrijorare ne este transmisă din suflet : Mai uitaţi-vă şi la stele!/ Altfel există riscul ca ele să poată fi studiate doar în dicţionare şi enciclopedii. / Şi tutoror ne va părea rău că ne-am petrecut viaţa între două malluri. / Departe de simbolurile cu adevărat ale vieţii, iarba, apa, râul, stelele. Şi poezia!” (Liviu Pendefunda)
Citește pe Antena3.ro
