Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu o biografie unica intre poetii literaturii romane, nomad si boem, structurat spiritual dupa modelul lui Alan Edgar Poe, penduland intre betii si evocari de ingeri, intre insalubru si estetic sublim, Dimtrie Stelaru este unul dintre acei poeti pentru care camasile de forta ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre intredeschise. El este "cel din stele", "stelarul", ratacitorul, un "sburator" liric, care saruta, cu buze vinete Poezia.
Lovinescu, care-l are o vreme printre invitatii cenaclului sau, Sburatorul, vede in el "un poet nou, nu prin categoria sociala pe care unii vor sa o reprezinte, ci, dimpotriva (prin) inaltarea spirituala, capacitatea de expresie lapidara", punctand, intr-o fila de biografie lirica, "strania simplicitate muzicala a versurilor de scurta respiratie, pure, fara noroiul vietii"... E perspectiva criticului care simte ca-i scapa ceva din fiinta acestui poet (o nuanta subtila pe care i-o intuieste, dar nu i-o poate defini) si atunci transcende omul operei lui.
Un poet precum Eugen Jebeleanu imbraca in negre melancolii intalnirea lui cu Stelaru in conditii neobisnuite in epoca: boemul, nomadul, inadaptatul, orfanul - la propriu - Dimitrie Stelaru, declamandu-si versurile, imbatat de alcooluri, incercand sa-si vanda volumul "Preamarirea durerii" in mijlocul unui restaurant. Jebeleanu il descrie ca o "fiinta avand mersul si ochii unui somnambul", ca "o umbra iesita din mormant", care provoaca clientul de la mese sa-i arunce priviri incarcate de sila si tristete, fara a avea revelatia sublimului poetic, covarsit de deznadejde si bolnave spatii siderale. Adancit in tragicul realului, Dimitrie Stelaru declama: "Eu am ascultat, am primit lumina/ Din mine/ Am covarsit deznadejdea, am indoit-o/ Ca pe un lujer/ Acum sunt numai eu/ Parasit, chemat si larg".
De la Eminescu incoace, nici un alt poet, in afara lui Stelaru, nu a mai reusit sa faca sa fuzioneze teluricul si stihiile astrale, realcatuindu-le intr-un atom unic, cel din care avea sa explodeze, sa expandeze un alt univers. Un univers in care, pentru bunul mers al poeziei si gloria ei, Stelaru tot nu va cunoaste linistea si fericirea... Un univers in care n-ar trebui sa fim uimiti sa-l reintalnim la un colt de strada veche din Bucuresti, evocand trecatorilor imaginea ingerului vagabond.
S-a stins din viata, cu exact 40 de ani in urma, la 29 noiembrie 1941. A plecat sa aiureze in alte dimensiuni stelare, lasandu-ne, in loc de firul Ariadnei, calauza prin labirint, ghemul lui de versuri innegurat-celeste: "Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodata Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decit Umilinta;/ Dar pana cand, inger vagabond, pana cand/ Trupul acesta gol si flamand?// Ne-am rasturnat oasele pe lespezile bisericilor,/ Prin paduri la marginea oraselor-/ Nimeni nu ne-a primit niciodata,/ Nimeni, nimeni...// Cu fiecare indaratnicie murim/ Si rana mainilor cauta painea aruncata./ (...) / Dar lasa, Dimitrie Stelaru, mai lasa!/ Intr-o zi vom avea si noi sarbatoare-/ Vom avea paine, paine/ Si-un kilogram de izma pe masa".
Citește pe Antena3.ro
