Ferdinand, regele grădinar care a înfăptuit Unirea

Un tânăr modest, blând, de o timiditate chinuitoare, pregătit din timp să devină rege, a urcat la mijlocul vieții pe tronul țării, la moartea unchiului său, Carol I. Foarte curtenitor și politicos, se ferea să jignească sentimentele cuiva și ceda terenul chiar când cunoștea mai bine subiectul în discuție decât cei cu care discuta. Îi plăceau singurătatea, natura și arta, dar și disciplina severă. Cu simțul datoriei mai presus de toate, a ales între sentimentele lui personale și obligațiile de conducător. Și a ales bine.

Excomunicat de Papă pentru că și-a botezat copiii în rit ortodox

Îngenuncherea „neamțului” din ființa sa lăuntrică - când a decis să intre în război împotriva țării sale de origine -, excluderea din dinastia Hohenzollern, etichetarea ca trădător de fratele său mai mare, excomunicarea din Biserica Apostolică făcută de Papă pentru că și-a creştinat urmaşii după ritul Sfintei Biserici de stirpe bizantină sunt tot atâtea argumente ale preţului plătit de Ferdinand pentru ca Transilvania, Muntenia, Moldova, Banatul, Crișana și Bucovina să ajungă acel tot unitar al tuturor celor vorbitori de aceeaşi limbă.

Cristian Moșneanu, autorul cărții „Ferdinand I, Regele României”, ne spune: „În accepţiunea lui Ferdinand, rolul unui monarh este acela de a face totul pentru supuși şi nimic pentru el. Spusele regelui nu au fost doar simple declaraţii, timpul a demonstrat că tot ceea a promis a și înfăptuit. De aici, deducem că regele este o persoană verticală cu principii solide, având capacitatea de a delimita partea raţională de cea sentimentală. Rațiunea se află în strânsă legătură cu caracterul. Apanajele caracterului său sunt corectitudinea şi respectarea cuvântului dat. De asemenea, pe scara valorilor sale ducerea unei sarcini la bun sfârşit a reprezentat mereu treapta cea dintâi. Plenitudinea obiectivelor ţării se găsesc situate peste orice ţintă personală. De aici rezultă alegerea de a-şi sacrifica propriile aspirații. În timpul jurământului de încoronare s-au ridicat ca nişte aburi ai adevărului câteva elemente care îi zugrăvesc în culori vii personalitatea. Credea cu tărie că ajungerea pe scaunul domniei se datorează voinţei poporului şi a lui Dumnezeu, iar tronul pentru el are o dublă semnificaţie: cea de sarcină şi cea de moştenire sfântă. Călăuzirea destinelor privită ca o sarcină reiese din înţelegerea profundă a rolului său: tot ceea ce se crease până atunci nu trebuia să dispară, iar el era direct răspunzător. Cea mai mare mulțumire pe care o poate dobândi este aceea de a îmbrățișa „înalta îndatorire” de a ghida soarta poporului român. Caracterul puternic, clădit pe principii solide bine conturate, se iveşte atunci când îi induce lui P.P. Carp ideea înfrângerii Hohenzolernului din el. De aici rezultă că în interiorul lui s-a dat o luptă greu de conştientizat de către cei din jur, și anume aceea de a alege între a lupta de partea dinastiei din care făcea parte ca o datorie a liniei de sânge şi datoria faţă de ţara ce îl adoptase şi pe care o adoptase. Deznodământul luptei reprezintă rezultatul unei introspecţii profunde. Zguduirea aceasta pentru Ferdinand a constituit o copleşitoare provocare. El era regele României şi nu al altei ţări, urmaşii săi erau cetățeni români botezaţi în legea strămoşească a acestui popor. A lupta contra acestei certitudini ar fi însemnat să lupte, la urma urmei, contra omului Ferdinand din prezent şi contra poporului care îşi punea în el atâtea speranţe. Cu consimţământul Regelui Ferdinand, generalul Alexandru Averescu, Şeful Statului Major al Armatei Române, va mulţumi într-o scrisoare oficială Marii Loji Naţionale din România pentru întreg efortul depus în timpul războiului. Peste acest lucru, tronează faptul că cea care a pecetluit Unirea a fost Regina Maria, prin vizita ei la Paris. Cel care a avut cuvântul final în plecarea Reginei la Paris şi chiar a îndreptat-o în această direcţie, a fost Regele Ferdinand, care era conștient de beneficiul care putea fi adus României de relaţiile de rudenie pe care Regina le avea în Europa, inclusiv că unul din cei doi naşi de botez ai Reginei era unchiul acesteia, Arthur, Duce de Connaught (Arthur William Patrick Albert). Ducele de Connaught «a pus o vorbă bună» Reginei Noastre la Clemenceau, Poincaré, Woodrow Wilson sau Lloyd George, înainte ca aceasta să se vadă cu ei”.

Deținea ierbare cu plante adunate din călătorii

Dacă nu ar fi fost rege al românilor timp de 13 ani, Ferdinand ar fi fost cu siguranță un savant strălucit în domeniul botanicii. Deținea ierbare cu specii de plante adunate în călătoriile sale, în special din Delta Dunării. A fost „hobby-ul“ său, alături de timbre și vânătoare. Era iubitor al grădinăritului, conform însemnărilor Marthei Bibescu: „Îl revăd în grădina sa tăind trandafiri și străduindu-se să nu-i facă rău plantei. Avea metodele lui și folosea un foarfece ingenios, care tăia floarea desprinsă de tijă într-un clește delicat. Îl revăd mai ales în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându-mi flora alpină. Cât de mult îi plăceau plantele sălbatice! Era pentru el mai mult decât un capriciu, o înclinație sau o manie trecătoare, era o adevărată pasiune, perfect rațională. Cunoștințele lui depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție”.

Ca o concluzie, încheiem cu o frază a marele nostru istoric Nicolae Iorga: „În rândul regilor acestui neam, Ferdinand este cel dintâi”.

Presiuni pentru realizarea primului dicționar al limbii române

Pe lângă germană, română, engleză, franceză, rusă şi japoneză, Ferdinand cunoştea limbile latină, chirilică, greacă și sanscrită. Intelectual şi om de cultură, el a fost conducătorul Academiei Române. Faptul că de fiecare dată, la întâlnirea cu membrii Academiei, începea prin a se interesa de stadiul de lucru al primului dicționar al limbii române, ne arată că regele era conştient de faptul că desăvârşirea culturală a acestui popor se poate face numai printr-o înţelegere profundă a principalului mijloc de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor, şi anume, limba. Alte realizări ale lui Ferdinand: Reforma agrară, Constituţia, Legea electorală, uniformizarea instituţională şi administrativă, numirea lui Mihai ca succesor al tronului în detrimentul tatălui său care „defectase”.