Idele lui martie

Prin urmare, derularea faptelor este ştiută. Şi totuşi, "Idele lui martie", un roman care povesteşte ultimele zile ale cuceritorului Galiei, se parcurge cu sufletul la gură, ca şi cum ai dori ca, printr-un miracol, să asişti la un alt deznodământ. Valerio Massimo Manfredi posedă scriitura perfectă pentru un thriller istoric şi politic. El foloseşte un stil elegant, rafinat, pentru o istorie palpitantă, atroce şi bine documentată.

Personaje vestite de la sfârşitul secolului I înainte de Hristos - Cicero, Cleopatra, Antonius, Brutus şi, desigur, Caesar - capătă o asemenea pregnanţă în descrierea acestui autor, încât par nişte prezenţe familiare oricăruia dintre noi, ca şi cum ne-ar fi contemporani şi i-am putea oricând întâlni pe stradă. Iar taberele care se confruntă, mai întâi în secret, apoi în văzul tuturora, au obiectivele extrem de bine conturate. Unii vor să salveze republica de un tiran; partizanii acestuia vor să-şi păstreze privilegiile, dorind sporirea prerogativelor lui.

De altfel, acest roman este, în primul rând, o meditaţie asupra Puterii, a modului în care ea se acaparează, se conservă sau se pierde, şi de-abia pe urmă istoria unui asasinat celebru.

Roma acelui timp este descrisă ca un oraş corupt, putred, în care conspiraţiile se ţin lanţ, din dorinţa unora de a-i supune pe ceilalţi. Zvonurile se răspândesc cu o viteză ameţitoare, la orice colţ de stradă sau prin taverne dai de iscoade, în fiecare noapte au loc întâlniri conspirative, mesaje se primesc şi se transmit mai departe, de multe ori utilizându-se coduri greu de descifrat. E un spaţiu pentru eroi, pentru oameni de onoare, dar şi pentru laşi, trădători, intriganţi, asasini.

E vorba despre o cetate care râvneşte să conducă întreaga lume, dar care e măcinată de boala fără de leac a trufiei. Prevestiri, premoniţii alimentează starea de nelinişte, contribuind la crearea unei tensiuni insuportabile. Incertitudinea care planează asupra desfăşurării acţiunii este influenţată şi de natura capricioasă - uneori, soarele străluceşte blând, vestind apropierea verii, alteori, rafalele unei ploi reci transformă decorul într-un teritoriu inospitalier.

Totul se petrece sub semnul urgenţei - mesagerii biciuiesc caii pentru a-şi livra cât mai repede informaţiile, conspiratorii nu mai au răbdare să amâne uciderea "dictatorului perpetuu". Însuşi Caesar dă impresia că se precipită să se întâlnească mai degrabă cu moartea, în ciuda tuturor avertismentelor, ignorând unul de o limpezime cutremurătoare: "Păzeşte-te de Idele lui martie".

În cartea lui Manfredi, biruitorul lui Vercingetorix pare să se îndrepte deliberat spre pierzanie, renunţând până şi la gărzile personale. Suferă de delirium tremens, e obosit după atâtea campanii sângeroase, e bântuit de remuşcări, pentru că şi-a ucis mulţi adversari, regretă că pe alţii i-a iertat, are coşmaruri cu trupuri ciopârţite pe câmpurile de bătălie. Războaiele civile i-au lăsat şi ele un gust amar, pentru că zeci de mii de luptători bravi s-au măcelărit unii pe alţii şi au secătuit forţele unui neam dornic de glorie, iar tentativele lui de reconciliere sunt sortite eşecului.

Numai în aparenţă el croieşte alte planuri de invazie, astfel încât să instaureze administraţia romană pe noi teritorii, punând la cale cel mai măreţ proiect al lumii antice. Cursa care i se întinde şi pe care o presimte îl fascinează, i se pare o capcană mai ademenitoare decât orice vis de măreţie, capabilă să-i rezolve toate tribulaţiile. Şi astfel, "Leul intră singur în cercul vânătorilor" şi îşi găseşte sfârşitul.

"Voiau cu toţii să-şi împlânte pumnalul în trupul lui Caesar şi se călcau în picioare unul pe altul sau chiar se răneau între ei. Caesar se apăra cu furie, urlând şi cu sângele ţâşnind din fiecare rană. Tunica albă i se înroşise şi o pată roşie se lăţea pe pardoseală. La fiecare mişcare de-a sa, complotiştii veneau tot mai aproape, îl împresurau ca pe o fiară prinsă în cursă, continuau să lovească tot mai cu furie pe măsură ce victima era din ce în ce mai puţin capabilă să se apere sau doar să se mişte"