Ion Iliescu: "Nicolae Ceauşescu ajunsese să creadă că este mai inginer decât inginerii"

Jurnalul National publica in ex­clusivitate, incepand de astazi, o se­­lectie din cartea fostului pre­se­din­te al Romaniei, Ion Iliescu, inti­tu­lata "Fragmente de viata si istorie traita", in curs de aparitie la Editura Litera.

Cunosteam bine mecanismele sistemului si slabiciunile sale. Mi-am exprimat deschis multe nedumeriri in legatura cu practicile dictaturii, si oamenii ma priveau cu incredere, simtind in mine un om preocupat de a sluji o politica in masura sa ofere idealurilor de echitate sociala instrumente compatibile cu demnitatea fiecaruia, lasand indivizilor posibi­litatea de a-si afirma convingerile, incurajand dezbaterea si schimbul de idei, gata sa ascult orice argument rational. Pot afirma fara ezitare ca, in activitatea si in intreg comportamentul meu, chiar in anii cei mai dificili ai regimului comunist, indiferent de locul unde am lucrat, m-am condus dupa principiile justitiei sociale si ale legalitatii, m-am straduit sa apre­ciez oamenii dupa valoarea lor pr­o­fesionala, dupa conduita lor mo­ra­la si civica, am adoptat o atitudine de­mocratica in relatiile interumane. Ni­meni nu mi-a putut si nu-mi poate reprosa ceva din acest punct de ve­de­re. Acest mod de a fi mi-a atras simpa­tia oamenilor si a constituit temeiul po­pularitatii si al autoritatii morale de care m-am bucurat.

Dar ceea ce avea sa determine o schimbare radicala a convingerilor mele tine de experienta politica in ca­drul sistemului, de evolutia gandirii personale si a mediului cultural in­tern. Dupa ce am fost nevoit sa re­cu­nosc erorile si aberatiile sistemului so­vietic, am ajuns sa ma indoiesc si de sistemul nostru, in general, in mo­mentul in care evolutia atat de pro­mi­tatoare a societatii romanesti a fost in­trerupta prin instaurarea dictaturii personale a lui Nicolae Ceausescu. Fi­reste, nu numai personalitatea acestuia conteaza. Nicolae Ceausescu fa­cea parte dintre acei oameni incapabili sa inteleaga ca virtutile unui om po­litic nu reprezinta suma ca­pa­ci­ta­tilor specifice ale indivizilor in nu­me­le carora exercita puterea. Fara a mer­ge pana la a spune, impreuna cu Raymond Aron, ca democratia este un regim de experti condusi de amatori, de ce sa nu recunoastem, totusi, ca un om politic este nevoit sa ia d­e­ci­zii in functie de referintele pe care i le ofera o serie de colaboratori, fie­ca­re mai competent in domeniul sau anu­me decat ar putea sa fie cineva ale carui preocupari sunt de alta na­tu­ra? Excesiv de banuitor, Nicolae Cea­u­sescu ar fi vrut, pentru linistea sa, sa fie cel mai competent in toate do­meniile vietii sociale, politice, eco­no­mice si culturale. Sau, cel putin, sa se creada ca este. Victima a unei ilu­zii produse de un mecanism pe care el insusi il pusese la punct, Nicolae Ceausescu a ajuns sa se lase prins de propriul joc si sa creada sincer ca es­te mai inginer decat inginerii, mai ar­tist decat artistii, mai muncitor de­cat muncitorii etc., caz tipic al unei boli pe care am putea-o denumi "com­plexul stalinist". De fapt, ceea ce ma preocupa cu mult mai mult era me­canismul care permitea unei per­so­na­litati politice sa ia puterea, sa blocheze evolutia politica a unei so­ci­e­tati si, in cele din urma, sa perver­teasca rostul si functiile institutiilor de stat. Ruptura in planul gandirii si dilemele de constiinta imi provocau dese si nu usoare dezbateri interioare. Ce aveam de facut? Era oare sistemul restructurabil, pastrandu-i-se, totodata, scheletul institutional si politic, sau trebuia gasita o iesire completa din structurile sale? Intrebarile erau dramatice si chinuitoare. La solutii radicale nu ne puteam gandi, pentru ca nimeni nu putea intui rasturnarile geopolitice pe care le-a adus timpul din urma. Eram inchisi inca in congelatorul Razboiului Rece si nu aveam temeiuri sa credem ca fai­moa­sa Cortina de Fier se va prabusi in curand.

Incetul cu incetul, am inceput sa in­teleg ca raul venea de la sistemul po­litic, de la partidul unic, care suprima orice control social al vietii po­li­tice si excludea orice sanctiune so­ciala a puterii; la randul ei, lipsita de un feedback social veritabil, puterea po­litica pierdea orice modalitate de co­municare cu realitatea si, vrand-ne­vrand, se angaja intr-un proces de­lirant, actele sale intrand in contradictie cu necesitati autentice, ajun­gand sa fie determinate exclusiv de fan­tasme ideologice. Concluzia mi se parea evidenta: nu era suficient sa transformam partidul, asa cum ce­reau unii. Intreaga societate trebuia sa se deschida, lasand sa se exprime toa­te fortele si orientarile de gandire, dand ideilor si optiunilor sociale posi­bi­­litatea de a se constitui in elemente de forta si de alternativa, altfel spus, de control social si de sanctiune po­li­tica. Este conditia necesara pentru ca puterea sa se afle conectata la real.

In 1971, cu ocazia unei vizite oficiale in Asia, nu m-am putut impie­dica de a-i spune unui Nicolae Cea­u­sescu entuziasmat de ceea ce vazuse in Coreea de Nord ca acest regim to­ta­li­tar si dezumanizant transformase oa­menii in roboti care nu mai gandeau sau care, cel putin, nu-si permi­teau sa spuna ce gandesc. La in­toar­ce­re, mi-am permis, iarasi, intr-o "se­dinta de lucru" privind activitatea ide­o­logica, sa nu fiu de aceeasi parere cu el, vorbind despre raspunderile co­lective pentru orientarile de po­li­tica generala si ca, mai degraba decat a cauta responsabili individuali pentru cutare sau cutare erori, era poate mai util sa punem in cauza modul de functionare a partidului si a ins­ti­tu­tiilor sale. Stiam ce fac, dupa cum eram convins si de faptul ca Nicolae Ceausescu nu va putea admite o ase­menea sfidare, dar, in ceea ce ma pri­veste, alegerea era facuta, si atitu­di­nea mea, deliberata: linia politica a partidului nu mai coincidea in cateva puncte esentiale cu viziunea si convingerile mele, drept pentru care nu mai puteam sa exercit functii de raspundere la cel mai inalt nivel, participand si cautionand o dictatura ce prevedeam ca va conduce tara, neindoielnic, intr-un impas.

Am fost "sanctionat" (trimis "pentru reeducare" la Timisoara), apoi supus unei tentative de "recuperare" in 1974 (prim-secretar al judetului Iasi), in fine, "pastrat in atentie" din 1979 (presedinte al Consiliului Na­­tio­nal al Apelor) si, in cele din urma, eli­minat politic – din 1984 (director al Editurii Tehnice). Ceea ce nu m-a im­piedicat sa spun, in continuare, foar­te deschis ceea ce gandeam, profi­tand, este adevarat, pe de o parte, de o anumita popularitate si simpatie acu­mu­late, care nu-i permiteau lui Ceausescu sa ma elimine fara a starni valuri, fapt care n-ar fi fost prudent pen­tru stabilitatea regimului sau.

Pe de alta parte, ma simteam incu­ra­­jat si de faptul ca, pana in 1969, par­tidul reabilitase, cu surle si trambite, victimele stalinismului romanesc, printre care se numara si tatal meu, or, ar fi fost primejdios sa se apli­ce fiului sanctiuni care le-ar fi amin­tit pe cele aplicate altadata ta­ta­lui. Trebuie adaugat si serviciul facut de posturile de radio occidentale, in pri­mul rand Europa Libera, care au co­mentat diferitele mele luari de po­zitie.
Continuare in numarul viitor

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat