Anul acesta, la 22 aprilie, ora 9:40, se vor implini douazeci de ani de la moartea lui Mircea Eliade.
Anul acesta, la 22 aprilie, ora 9:40, se vor implini douazeci de ani de la moartea lui Mircea Eliade.
La 13 martie 2007 vom aniversa un veac de la nasterea celui care ne-a daruit
Maitreyi si Istoria credintelor si ideilor religioase, Huliganii si Mitul eternei intoarceri, Noaptea de Sanziene, Sacrul si profanul, Nostalgia originilor, Mitul androginului si atatea alte probe de enciclopedism, simtire artistica, traire a magicului si meditatie mistico-religioasa.
Printr-o stranie, trista, inconfortabila coincidenta, in vreme ce la noi se fac planuri de comemorare, in lumea academica americana se fac auzite tot mai staruitor voci care cer sa fie schimbat numele de "Mircea Eliade" acordat la 15 mai 1985 Catedrei de Istoria Religiilor de la "Divinity School" - Universitatea din Chicago, pe motivul legaturilor tanarului Eliade cu Miscarea legionara, cu Nae Ionescu, C.Z. Codreanu, I. Mota s.a.m.d. Este vorba de un dosar care face perfect pereche cu doua celebre cazuri de colaborare cu hitlerismul - Martin Heidegger si Ernst Jünger - prin care un reductionism feroce, o decontextualizare flagranta si o vointa vindicativa coplesitoare condamna fara drept de apel, altereaza irepresibil si reteaza in final orice valoare filosofica si artistica in numele unor accidente biografice strict circumstantil istoric si politic. Destine si opere de anvergura mondiala sunt pur si simplu ghilotinate in posteritate, in temeiul unor acuzatii infinit discutabile si, oricum, la limita, insolubile, in absenta nuantarilor si circumstantelor atenuante.
Pentru a reveni la Eliade, e de ajuns sa ne gandim la cartile semnate in 1993 de Daniel Dubuisson (
Mitologii ale secolului XX. Dumezil, Levi-Strauss, Eliade) si Alexandra Laignel-Lavastine (
Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului), traduse si la noi, pentru a intelege cat de pagubitoare sunt exclusivismul, maniheismul, monocromia in relatie cu biografia individuala, devenirea istorica si destinul ideilor.
|
"Nici viata lui Eliade, nici opera sa nu pot fi reduse la optiunile sale politice"
Florin Turcanu
|
Din fericire, ultimele luni ne-au adus, pe de o parte, traducerea, la Criterion Publishing, a monografiei
Radacinile romanesti ale lui Mircea Eliade, publicata in 1988 de Mac Linscott Ricketts, iar acum, a volumului
Mircea Eliade prizonierul istoriei, de Florin Turcanu, aparut initial in 2003 la Paris, unde s-a bucurat de o primire excelenta. Cum bine spune Zoe Petre in prefata, "paginile acestei carti nu menajeaza nici o mitologie. Cartea este respectuoasa fara a fi apologetica si critica fara a fi denigratoare". Chiar daca autorul afirma dintru inceput ca "nici viata lui Eliade, nici opera sa nu pot fi reduse la optiunile si sensibilitatile sale politice", iar in final ca "exista o convergenta intre marturii personale, documente de arhiva si articole care nu permit sa ni-l inchipuim pe Eliade cel de dupa razboi ca pe un antisemit", nu este mai putin adevarat ca rechizitoriul sau e unul radical. De-a lungul celor aproape 700 de pagini trecem furtunos de la combustia spirituala si teribila ambitie enciclopedica a liceanului la fierbinteala autenticismului papinian, la "apologia virilitatii", generationismul gerontofob, catre experientele yoghine si mitologia legionara (sacrificiul, cultul faptei, al sangelui si mortii, mistica liderului etc.), inclusiv anticomunism, antimaghiarism, antislavism, totul intr-o efervescenta, dar riscanta rotire biografica prin care Opera - odata captiva in istorie - este ca si pusa intre paranteze. Cat este de profund riscul ne-o arata, intre multe altele, detaliile precum cel de la pagina 339, unde se demonteaza numaidecat convingerea din 1992 a vaduvei lui C.Z. Codreanu cum ca l-ar fi intalnit pe Eliade in 1938, fiind evident ca-l confunda cu⦠Mihail Polihroniade.
De-acum avem toate cartile pe masa. E timpul sa-l recitim pe Eliade fie asa cum se doreste, fie asa cum se cuvine. Aleaga fiecare.