Moarte în La Fenice

Sportivi, muzicieni, artişti plastici, oameni de teatru sau lucrând în cinematografie, savanţi, realizatori de show-uri, politicieni, afacerişti... Unii dintre ei au o notorietate imensă. Însă celor care nu-şi gestionează bine succesul li se poate întâmpla să se creadă mai presus decât toţi şi să-şi închipuie că le este permis orice, fără să dea nimănui socoteală.

În romanul său "Moarte în La Fenice", Donna Leon se apleacă asupra unui astfel de caz. Helmut Wellauer este un dirijor faimos. La 74 de ani e bogat, invitat să conducă orchestre vestite, publicul îl adoră şi ziariştii îl ridică în slăvi. Mai mult, are o soţie cu 37 de ani mai tânără. Şi totuşi, muzicianul de talie internaţională este descoperit mort în cabina sa, în pauza unui spectacol cu "Traviata". Cauza morţii? Cianură.

A fost otrăvit? În mediile artistice, rivalitatea poate să conducă, uneori, la acte abominabile. S-a sinucis? Maestrul avea unele probleme de sănătate. Guido Brunetti, comisar la poliţia municipală, trebuie să rezolve această enigmă. La început, pune întrebări celor care se aflau în seara respectivă în incinta Operei La Fenice: spectatorilor, soliştilor, membrilor din cor şi din orchestră, regizorului, corpului tehnic. El demarează o anchetă de proporţii. Treptat-treptat, ea se extinde şi asupra apropriaţilor celui dispărut - soţia, câţiva prieteni, iubite de odinioară, doctori care l-au îngrijit, jurnalişti care l-au cunoscut. Investigaţia e dificilă din pricina ifoselor de care dau dovadă unele vedete chestionate. Dar, din aproape în aproape, se conturează portretul unui om contradictoriu, impecabil în profesia sa, însă cu un caracter imposibil. Doar în aparenţă este un apărător intransigent al moralei publice. Chiar şi faptul că a dirijat concerte pentru Fuhrer şi Mussolini e mai puţin odios decât alte acţiuni ale sale. Cu o răbdare ieşită din comun, comisarul află oripilat multe dintre ele.

Autoarea studiază ca la un microscop comportamentul personajelor implicate în diverse situaţii.

Nu-i scapă nici un detaliu. Nu se grăbeşte nicidecum să ne destăinuie cât mai rapid deznodământul. Dar nu procedează aşa pentru că ar râvni să sporească suspansul. Donna Leon face digresiuni din dorinţa de a ne oferi o imagine cât mai completă a locurilor unde se desfăşoară întâmplările şi din grija de a-şi înzestra eroii cu biografii cât mai relevante. De pildă, multe pagini descriu Veneţia, palatele şi casele ei, pieţele şi canalele invadate uneori de o negură deasă, astfel încât decorul se metamorfozează, devenind el însuşi misterios. Nu ocoleşte incursiunile în istoria acestei aşezări uimitoare. Totodată, scriitoarea ne ajută să pătrundem, cu ajutorul lecturii, în interioare opulente, care adăpostesc obiecte de un mare rafinament, sau să fim martori la sindrofii la care participă protipendada. Nu-i lipseşte sarcasmul, dar nu abuzează de el. Preferă ironia fină - excelent e creionat şeful lui Brunetti, il vice-questore Patta, de o înfumurare şi suficienţă ieşite din comun. În carte întâlnim şi pasaje vibrante despre fala de odinioară a Veneţiei, care doar vara mai devine vizibilă, când e asediată de cohortele de turişti.

Am reţinut o observaţie interesantă: în acest oraş încântător infracţionalitatea este ţinută cu fermitate sub control, fiindcă doar localnicii se descurcă în hăţişul de străzi şi canale, astfel încât veneticii au puţine şanse să scape, dacă se hazardează să comită fărădelegi. Autoarea a găsit de la început un ton just de relatare şi l-a păstrat pe tot parcursul naraţiunii. O reuşită remarcabilă, care conferă cărţii un farmec aparte.

În rest, ce să vă mai spun? Să citiţi bine, că de trăit...

"Moartea tulburase trăsăturile bărbatului prăbuşit pe scaunul din mijlocul camerei. Ochii lui priveau în gol; gura îi era crispată într-un rânjet înspăimântător. Corpul îi atârna greu într-o parte, cu capul rezemat de speteaza scaunului. O dâră de lichid închis la culoare îi pătase partea din faţă a cămăşii lucioase, apretate. Pentru o clipă, doctoriţei i se păru că e sânge."