x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Carte Nichita Stănescu, la 80 de ani

Nichita Stănescu, la 80 de ani

de Dana Andronie    |    28 Mar 2013   •   20:10
Nichita Stănescu, la 80 de ani
S-a dus de tânăr, să pască...

Vi l-aţi putea imagina pe Nichita Stănescu la 80 de ani? Pe 31 martie, Poetul ar fi împlinit această venerabilă vârstă. Probabil de asta s-a şi grăbit să plece mai devreme, ca să rămână veşnic tânăr în memoria publică. Vorba altui poet: “S-a dus de tânăr să pască/ Izlazul de iască/şi gândul/ acela de fapt, rumegându-l/ pe el/ şi pe cel de dinainte de el/ şi de lume/ ea, născuta anume,/ să-l pască/ în islazul de iască/ pe cel nevoit să se nască”. 

Ceea ce ne-a lăsat Nichita este un tezaur. Un tezaur public în care oricine poate intra şi ieşi. Ca într-o poezie de-a sa. Din păcate, nu prea intrăm. Nici în poezie, nici în întregul tezaur al vorbelor sale.
Ne-a lăsat multe probleme, căci marea poezie nu este cea care le rezolvă, ci cea care le pune. Adică, ne pune pe noi în situaţia de a ne formula întrebări pentru a găsi răspunsuri. Ţineţi minte “Lecţia despre cub”?. Ei bine, cubul lui Nichita nu este perfect. Este cubul căruia trebuie să-i spargi un colţ ca să fie observat. Şi abia atunci realizezi perfecţiunea cubului. Nu din ceea ce este, ci din ceea ce ar fi putut fi: “Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”. “Lecţia despre cub” este o pildă asemănătoare cu pildele lui Iisus, pe care de altfel nici nu ne omorâm să le înţelegem. De aceea, Nichita ne-a dat, mură-n gură, şi explicaţia: "Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa...”.

Poetul Necuvintelor este mereu cu noi. Dar nu prea ne dăm seama, pentru că nu tot timpul realizăm că respirăm, că vedem sau că auzim. Asta nu înseamnă că nu respirăm, că nu auzim sau că nu vedem. Aşa se întâmplă şi cu Nichita. Este ca aerul, ca lumina, ca sunetul. Face parte din “ecosistemul” nostru spiritual, românesc din care, făcând înşine parte, nu-l  conştientizăm. Sau vorba unui alt poet: “Ce bucurie ar fi şi ce mister/ de s-ar simţi lumina luminând?/ şi cerul că e umbra altui cer/şi-nfrântul că-i doar singurul înfrânt?”

La Nichita Stănescu sensul iubirii  este o viziune a sentimentelor, în dulcele stil clasic, iar toată opera sa poetică este o epica magna care-şi cere dreptul la timp, într-o enciclopedie de opere imperfecte.
Şi pentru că Nichita Stănescu s-a născut la trei zile (şi 15 ani) după unirea Basarabiei cu patria mumă, poate este momentul şi cazul să (re)amintim dimensiunea patriotic-românească a rusului Nichita Stănescu. “Stând şi fiind” este, probabil, cea mai tulburătoare poezie patriotică, după “Doina” lui Mihai Eminescu.

“Doamne, apară poporul român/ Ai grijă de el şi apară-l/ El este al tău/ Cu blandeţea lui de miel/ Şi cu răbdarea lui de taur/ Cu omenia lui de floare de zăpadă/ Ce se vede pe geam, Doamne/ Pe speranţă şi pe libertate/ Doamne, poporul meu nu se spală de mine/ Eu nu mă spăl de poporul meu/ Dacă îmi vine alt miros decât mirosul lui/ Mă spăl pe mâini de propriile mele mâini/ Şi mă las legat de boara de zăpadă/ A poporului meu/ Mărul se poate spăla numai de măr/ De poporul mărului, nu!/ De pom, nu!/ Doamne, apără poporul român şi nu te spăla de el!/ Pe maica mea care m-a născut pe mine/ Am dăruit-o poporului român/ Daruieşte-ţi, Doamne, pe maica ta care te-a născut pe tine/ Poporului romăn”.

Nichita a fost, aşa cum singur s-a definit, un soldat, revenit la rosturile armoniei universale printr-o ceremonie personală şi universală în acelaşi timp, ca ciobanul din “Mioriţa”. Şi chiar dacă această ceremonie este diferită de cea din “Mioriţa”, diferenţa este de nuanţă, nu de esenţă:”Soldatul mărşăluia, mărşăluia,/mărşăluia/până când/până la genunchi/piciorul/i se tocea, /i se tocea/i se tocea/până când/trunchiul/până la coaste/i se tocea, i se tocea/i se tocea/până când/până la sprâncene orbea/orbea, orbea/până când/părul lui iarbă neagră era/ iarbă neagră era/, iarbă neagră era./Un cal alb venea/şi o păştea/şi o păştea, şi o păştea./I-ha-ha, i-ha/ i-ha”.

“Nu regret nimic, nici un gest pe care-l fac, pentru că sunt prea bătrîn soldat şi cunosc toate mirosurile puştii albe”, a spus Nichita unui om când i-a dăruit un haiku. Puşca albă a “Îngerului blond” este, de fapt, “Pasărea cu clonţ de rubin” a lui Nicolae Labiş.

“Nu a crezut că o să moară. Nici pînă în ultima clipă - spunea Dora Stănescu. Nichita a trăit cu o forţă imensă. Bănuiesc că şi-a construit şi această relaţie de înţelegere a morţii la fel de puternic cum a şi trăit, cum a şi gîndit toate temele fundamentale pe care le-a tratat în poezia lui”. Ultimele lui cuvinte au fost: “Verde-rece”. Verdele-rece pe care s-a dus să-l pască...
Cum spuneam, pe 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani. Vi-l puteţi închipui pe Nichita “pururi tânăr, înfăşurat în manta-i”, la vârsta zeilor?

×
Subiecte în articol: nichita stanescu