Papa trebuie să moară

"Ultimul Papă", cartea precedentă a scriitorului portughez Luis Miguel Rocha, urmărea destinul Papei Ioan Paul I, sfârşitul său misterios, după numai 33 de zile de pontificat. În noul roman publicat anul acesta, "Papa trebuie să moară" - bestseller New York Times - acţiunea se desfăşoară în jurul succesorului acestuia.

Duşmani şi prieteni ai Papei Ioan Paul al II-lea sunt încleştaţi într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Dar nu numai Suveranul Pontif este în primejdie - de altfel, în 1981 a avut loc un atentat asupra sa. Însăşi existenţa Bisericii Catolice poate fi periclitată din cauza unor comploturi la scară internaţională. Iar naraţiunea lui Rocha avansează ipoteze inedite şi tulburătoare în legătură cu această situaţie.

S-ar putea scrie mult despre virtuţile thrillerului "Papa trebuie să moară", raportându-l la genul căruia îi aparţine. Aş putea înfăţişa legătura lui cu istoria, mai mult sau mai puţin recentă, sau aş putea glosa pe marginea teoriei conspiraţiei la care se fac referiri. Prefer, însă, să mă opresc asupra artei scrisului acestui autor portughez.

CONTEMPLAREA LUMII
Luis Miguel Rocha a descoperit un stil pe care îl mânuieşte cu dexteritate. El a ajuns la un rafinament pe care doar meşterii cei mai mari ai poveştilor thriller&mistery îl posedă. Autorul are o capacitate uimitoare de a alege cele mai potrivite cuvinte pentru a sugera o stare, pentru a descrie nişte veşminte, o ambianţă umilă sau opulentă, pentru a ne face cunoscut un personaj sau un comportament. Chiar şi în traducere se simte acest lucru.

Paginile lui mai dovedesc şi o bună frecventare a prozei englezeşti. Ele amintesc de ironia şfichiuitoare a lui Defoe, de sarcasmul lui Swift, de bonomia lui Dickens, de verva scăpărătoare a lui Wilde, de sagacitatea Virginiei Woolf. Iar ca să revenim în perimetrul literaturii cu suspans, de Graham Greene şi John LeCarre.

Rocha persiflează ritualuri, modul de alegere a Papei, minunile diverşilor sfinţi, revelaţiile divine. Dar niciodată sarcasmul lui nu aminteşte de cel al unui procuror vehement, inflexibil. Naratorul rămâne senin în contemplarea lumii, acceptând-o aşa cum e.

Ce trăsătură mai pregnantă a scrisului descoperim la Rocha? Detaşarea faţă de subiectul abordat. Tratarea lui ca un observator neimplicat. Situat în afara ambianţei pe care o cercetează, el ne-o înfăţişează fără participare afectivă.

ABUR DE MISTER
Zbaterile fiinţelor de acolo nu sunt şi ale lui. El e aidoma unui cronicar, a unui povestaş care îşi face bine meseria de a istorisi, fără să fie înflăcărat nici o clipă de propriile lui spuse, de care uneori chiar îşi râde. Luis Miguel Rocha nu uită nici o clipă distincţia care există între autor şi creaţia lui. Iar câteodată ne face, complice, cu ochiul. Savoarea relatării e potenţată prin modalităţi diverse. De pildă, duce acţiunea într-o direcţie, apoi o apucă în altă parte, revine sau, chipurile, uită traseul iniţial, lăsând să plutească asupra lui un abur de mister.

E o permanentă incitare la lectură prin crearea de secvenţe palpitante, alternate cu altele în care se desfată el însuşi în tihna unei relatări mai molcome. E aidoma unui orator care îşi ţine în mână auditoriul, nu-l lasă să se concentreze la altceva. Frazele au o curgere meşteşugit aleasă, care să atragă şi să farmece. Furaţi de avalanşa de evenimente cu care suntem bombardaţi în cărţile sale, riscăm să nu-i mai remarcăm talentul de prozator. De aceea am ţinut să atrag atenţia asupra lui. Rocha poate să ne ofere oricând o proză strălucitoare, chiar dacă n-ar fi vorba de un thriller. Nu cred că Dan Brown ar fi capabil de aceeaşi performanţă.

"La percheziţie au găsit asupra tânărului de 23 de ani pe nume Mehmet un bilet cu o frază scrisă în turcă. Mai târziu, cineva ar fi tradus spusele: Îl omor pe Papa ca formă de protest împotriva imperialismului Uniunii Sovietice şi al Statelor Unite ale Americii şi împotriva genocidului care are loc în El Salvador şi în Afganistan."