Prin poveşti cu Fănuş Neagu

"Bijutier al cuvântului de limbă românească, mâna lui de poet, sfinţind proza şi îmbrăcând-o în odăjdii de taină, scrie nesomnuri fabuloase cu ierni care se prăbuşesc peste cantoane părăsite, chemând îngeri ce de atâtea ori au strigat... E un nebun frumos al marilor oraşe, încercând să plimbe prin Capitală o biserică aşezată pe o sanie trasă de Nimeni... El e un perzant benevol! El cunoaşte ruletele vieţii mai bine decât crupierii de la Monte Carlo. E un poet cântându-şi destinul care scapără ca un «stilet de subofiţer» în rana deschisă a prozei române..."

Sunt cuvintele cu care prietenul Mircea Micu opreşte timpul în loc ca-ntr-o fotografie, pe care o regăseşti mereu şi mereu în sertarul amintirilor, în volumul "Fănuş, frumosul nebun al marilor metafore" apărut la Editura Semne. Este portretul colorat discret al unui scriitor, al unui om alături de care străbate şi astăzi potecile literaturii române. Fănuş Neagu. Au ascultat împreună îngerii strigând, au petrecut nopţi întregi în paradisul olimpian de la Mogoşoia, au râs şi au plâns împreună peste cerneala literelor, au gustat din deliciile scriiturii şi din plăcerile mici şi mari ale vieţii.

Mircea Micu adună poveşti. Instantanee cu iz de "Opreşte, Doamne, clipa!", pixelate de tăcerile adânci dintre cuvinte:
"Într-o seară frumoasă şi parfumată ca o balerină corp-ansamblu de la Teatrul Savoy, masivul, blondul, exuberantul prozator născut într-un sat cocoţat deasupra unor smârcuri şi bolţi pustiite de lună, Fănuş Neagu, pe numele adevărat Fănică Decebal Trifan Neagu, răsfoia plictisit plicurile sosite la revista Luceafărul, ce purtau menţiunea «poşta redacţiei». (...) Răsfoia manuscrise, ziceam, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mitralia răspunsuri pentru rubrica «poşta redacţiei», răspunsuri delicioase şi încurajatoare de tipul:

«Decât să rupi hârtia cu peniţa, mai bine ia o tulumbă sub braţ şi fă-te pompier voluntar în timpul liber.» Sau în cazul în care delicateţea suplinea ironia metaforică: «Mă întrebi dacă ai talent? N-ai, frate, ce să mai vorbim. Ori, dacă ai, înseamnă că nu mă pricep eu la matematică, materie pe care n-am suferit-o neînţelegând ce haz are să înscrii neapărat un pătrat într-un cerc»"...

INSTANTANEE
Istorii multe, care curg unele din altele, se amestecă frumos şi se contopesc, născând povestea unei vieţi de scriitor, unul dintre cei mai importanţi care populează astăzi lumea de cuvinte a literaturii române. Din ele se desprinde un chip ce n-a obosit nicicând să fie ca desprins din cărţi, din cărţi pe care el însuşi le scrie cu plăcerea şi chinul celui bântuit fără scăpare de frumuseţea vorbelor cu care îi place să se joace.

Amintiri: "Aflat la mare: «Nu iubesc marea, dar îmi place mugetul ei», Fănuş Neagu, după ce s-a bronzat jucând table pe terasă, a început să se plictisească de moarte. La pescuit nu avea răbdare să stea, în serie era numai cu prieteni, aşa că nu avea cu cine să se certe; de scris nu scria din pricina căldurii... Plictiseală mare deci până în ziua în care căzu ca o mană cerească la vila scriitorului naistul Gheorghe Zamfir. (...)

A cântat Zamfir dulce şi mătăsos, de s-a despicat apa în două şi-a ieşit o domnişoară-sirenă din ea, toată-n slip, aproape nudă, şi m-a felicitat de ce prieteni am şi eu am vrut să-i sărut locul unde s-ar fi cuvenit să stea un cercel de diamant. Am vrut! Că ce vrea omul şi ce iese am înţeles când m-a strigat Stela (nevastă-mea, mă, ce te holbezi aşa!) de sus, de la etajul doi, unde sta planton din cauză de insomnii romantice şi privea întinderile mării: «Fănuş, hai la culcare, că ai tensiune.»"




Sau: "În iarna lui ‘74, prin ianuarie pare-mi-se, i-am făcut o vizită protocolară lui Zaharia Stancu în locuinţa sa de pe Strada Heleşteului împreună cu Fănuş Neagu. (...) Preşedintele ne-a primit extrem de jovial în livingul intim şi luminos, nu ne-a mai întrebat dacă bem ceva, considerând probabil interogaţia inutilă. De altfel, fusesem instruit în acest sens de Fănuş care m-a atenţionat: «Mă, dacă ne serveşte Zaharia cu whisky, că doar n-o să ne dea iaurt, nu te repezi ca-n Ardeal să-l dai peste cap, că nu-i palincă!"

MAGICIANUL - ALCHIMIST
Încet, încet, din bucăţi de viaţă, din gânduri şi din întâmplări, se compune şi se recompune, asemenea unui puzzle, imaginea unui "frumos nebun", străbătând marile oraşe şi lumea întreagă... Împreună cu Ion Băieşu prin Europa, Fănuş Neagu vede realitatea altfel. Două feţe ale aceleiaşi monede, două poveşti despre aceleaşi locuri şi întâmplări, aşezate laolaltă contrazicându-se şi completându-se precum măştile râsu'-plânsu' la teatru.

Adevărul? E probabil undeva la mijloc, bine închis pentru totdeauna între zidurile de netrecut ale lumii reale. Le străbate, în schimb, ficţiunea.. "Am ajuns la Milano ghiftuiţi de bere. Am luat un taxi, am tras la hotel în camere separate, ne-am îmbăiat pe cinste şi-am început să vizităm oraşul. (...) Am prânzit la cele mai mari restaurante şi am mâncat spaghete pe săturate. Ne-a dat la bani ăla cu scrisoarea de recomandare, că nu ştiam ce să facem cu ei", începe promiţător povestea lui Fănuş Neagu.

Îi răspunde Ion Băieşu: "La Milano am găsit cu chiu, cu vai un hotel mizerabil lângă gară, ieftin, o cameră cu un singur pat îngust, la etajul patru. Duşul şi toaleta erau la parter, aşa că nu ne-am putut refrişa după drumul destul de obositor. Am mâncat ultimele cutii de conserve şi am pornit în căutarea tipului către care aveam o scrisoare de recomandare. L-am găsit după trei ore de umblat pe jos, nu pe el, pe soacra lui, care ne-a dat să înţelegem prin semne şi strâmbături că individul e plecat în concediu".

Aşa e lumea lui Fănuş Neagu. Desenată în culori vii, puternice, bine cernută prin sita gândurilor şi frumos corijată acolo unde ceva e croit strâmb. Un strop de umor şi universul întreg, planeta toată îşi schimbă traseul, se înscrie pe o altă orbită. Puţină duioşie, de multe ori amară, şi cenuşiul devine purpuriu.

Surprins în ipostaze diverse, la pescuit... de peşte congelat, la înălţat de zemeie, în vila nr. 2 de la Sinaia, cu geamantanul plin de "cărţi preţioase" aduse de la Bucureşti şi ţinute ascunse, până când hazardul îl dă de gol, făcând ca pe trepte să se rostogolească una din comorile dinăuntru sticla de Radeberger, apoi la Iaşi, printre scriitori, la Mogoşoaia, printre scriitori, în "holul cu oglinzi de Veneţia şi marmură înspicată" de la Uniunea Scriitorilor, acasă, sau la mare cu soţia, Fănuş Neagu rămâne în permanenţă magicianul-alchimist care metamorfozează realitatea după bunul plac, care redesenează harta lumilor.

"Căzut ca un meteorit în capul poeţilor de toate gradele şi contingentele, lăbărţat în cuvinte deşucheate, lat cât o insulă proprietate personală, roşcovan şi cu ochi şireţi de ştiucă pândind momeala, prietenul meu Fănuş rumegă cuvinte în loc de pâine", spunea despre el Mircea Micu. Şi le rumegă frumos în poeme într-un vers: "Spaima are culoarea vinului fierbând", "Ascund în mine tăceri de fildeş verde" şi "Cobor în ape, caut cheia ce-am aruncat-o în tinereţe."