Scena crimei. Dincolo de credinţă

Morţi înscenate, sechestrări de persoane, jafuri, urmăriri, explozii în diverse locaţii, asasinate... Cu o voluptate rar întâlnită, Richard Doetsch întocmeşte în romanul său “Dincolo de credinţă” un inventar al multor întâmplări care se întâlnesc într-un thriller.

Desigur, o asemenea aglomerare de evenimente senzaţionale ar trebui să provoace mult suspans. Dar acesta este căutat cu tot dinadinsul, ca într-o demonstraţie de ingeniozitate şi, de la un moment dat, cititorul oboseşte fiind bombardat cu atâtea fapte neobişnuite. De-abia aşteaptă să afle deznodământul, nu din curiozitate, ci pentru a scăpa de urmărirea unei înşiruiri fastidioase de întâmplări ieşite din comun. Da, Richard Doetsch are o capacitate de invenţie prodigioasă, însă, aşa cum se spune, uneori, ceea ce e prea mult strică.

Cartea suferă şi în privinţa verosimilităţii. E greu de crezut că nişte americani, oricât ar fi de bine pregătiţi pentru acţiuni de comando, pot pătrunde în subteranele Kremlinului, încercând să pună mâna pe o cutie cu puteri miraculoase: “şi, ca şi povestea potopului, există o poveste care se regăseşte peste tot. E cea despre Copacul Vieţii, care e simbolul central al Cabalei – culegerea de studii mistice ale Torei... acest copac, în loc să împărtăşească înţelepciune, făcea fructe care confereau viaţă eternă celor care le atingeau. Însă Dumnezeu s-a temut că omul nu e potrivit pentru un asemenea dar, care i-ar fi transformat pe oameni în zei... Îngerii au primit poruncă să păzească Edenul şi secretul vieţii eterne, însă au obosit şi au început să se răscoale. Au lăsat secretul într-o cutie aurită şi au înconjurat-o de moarte pentru a-l păcăli pe om.”

De asemenea, e dificil să-ţi închipui că în acele galerii întortocheate sunt ascunse comori inestimabile, au loc încăierări cu arme între ucigaşi de profesie, iar în laboratoarele secrete de-acolo se fac experimente bizare, sub conducerea unor medici sceleraţi, clone ale vestitului Mengele. Pe bună dreptate, membrii FSB s-ar strâmba de râs dacă le-ar cădea în mâini acest roman.

Prea multe sunt şi detaliile oferite, ca într-un ghid turistic, despre istoria Rusiei, despre monumentele Moscovei, despre obiceiurile şi religia ruşilor, informaţii parcă preluate de pe internet.

Autorul creează impresia că şi-a început proza fără a şti cu exactitate ce vrea să spună şi unde vrea să ajungă, imaginând întâmplări pe bandă rulantă, şi reuşind abia într-un târziu să le adune pe acelaşi făgaş, descoperindu-le un final.

Cu toate acestea, dacă parcurgi zilnic doar câteva capitole din acest roman de peste cinci sute de pagini, lectura devine suportabilă, pare chiar agreabilă.

CITAT ‘Fără să scoată vreun cuvânt, unul dintre poliţişti arătă spre râu. Plutind în josul râului, un corp îmbrăcat în haine negre se ridicase la suprafaţă.”