Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A apărut, de curând, la Editura Tracus Arte romanul „Sophia”, semnat de Suzan Mehmet.
Cartea va fi lansată oficial pe 1 iunie, la Bookfest. În curând, acesta va intra și în rețeaua librăriilor Cărtureşti (Bucureşti, Braşov, Sibiu, Constanţa, Cluj, Timisoara, Iaşi etc), Librarium (Bastilia-Bucureşti, BookCorner-Cluj, Cartea de nisip -Timişoara, Avantgarde-Iaşi), CLB (Eminescu, Sadoveanu), Okian-Braşov și Librăria MNLR.
Volume publicate: Capital de toleranţă, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998; Ieri bisect. Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1999; Eul dement, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000; Sau nu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001; Les Maux au Coeur. Rodez: Le Fil d' Ariane, Collection Plume, 2006 (traducere); Vortex, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2008 și în 2013, Sophia, Tracus Arte.
Sophia (fragment)
Apoi brusc, îi veni în minte Carina, femeia uitată an după an, tocmai pentru că n-o putuse înlocui. Puse căștile de-o parte, se ridică din fotoliu și căută în bibliotecă albumul cu fotografii. Răsfoi precipitat, pagină cu pagină, și la un moment dat se opri. Dintr-o poză îngălbenită, un soldat înalt și uscățiv îl privea cu zâmbet oțelit: bunicul Petru din partea mamei. Când murise el, Carol avea doar 19 ani și era îndrăgostit mort de Carina. Își aminti că-l vizitase la spital cu câteva zile înainte să se stingă. Avea cancer la oase și niște dureri atroce. Însă bătrânul nu se văita niciodată. Ofta uneori lung și atât. La un moment dat, refuzase și morfina, pentru că nu mai avea nici un efect.
Doctore, dă drăcia asta la alții, că degeaba mă înțepi. Oricum, s-a terminat. Gata. Mă car. Un război și o boală afurisită mi-ajung…
Înainte să plece pe front, bunicul Petru fusese învățător. Când a venit pacea, în ‘44, nu avea decât 29 de ani. După urgie, copleșit de ororile prin care trecuse, pur și simplu nu a mai vrut să predea. Îl lăsaseră nervii. Așa că s-a angajat la o fabrică de mobilă unde a și rămas, de-altfel, până la pensie.
Cam cu o zi înainte să moară, medicii au sugerat că ar fi mai bine să-l ia acasă. Nu mai era nimic de făcut. În ziua aia se adunaseră în casa bătrânului cam toate rudele apropiate. Încă lucid, deși durerile îl chinuiau teribil, Petru cerea insistent să fie lăsat singur.
Cărați-vă…Ce naiba v-ați adunat aici ca la nuntă?...N-aveți treabă? Mă, nici să mor nu pot de voi…Ascultă la mine, tataie…Să nu-ți fie frică, auzi? Nici să trăiești, nici să mori…Oricum, cu moartea nu ne întâlnim niciodată…să nu te temi…Cand încă mai suntem, ea nu-i, iar atunci când vine, noi deja am plecat…
Așa a și făcut. În aceeași noapte a intrat în comă și dus a fost. A doua zi, dimineață, Casandra și-a trezit băiatul și i-a spus plângând:
Nu mai e tataia, Bebe…
Nu mai era, într-adevăr, însă amintirea lui și a bunicii Coca erau încă foarte puternice. Carol dădu mecanic încă o pagină din album. Erau acolo multe fotografii, unele de când era copil și din timpul școlii, apoi câteva poze haioase de la petrecerile cu prietenii din liceu și poze de la mare, unde în vara de după bacalaureat și admiterea la facultate, o cunoscuse pe Carina.
