Senin, prea senin

"După scrisoarea lui Ion Vianu, m-am hotărăt să-i trimit o scrisoare criticului Dan C. Mihăilescu. Asta după multă ezitare. Dar nu m-am indoit oare intotdeauna de mine insămi?" Ce păcat că Sanda Stolojan (1919-2005) nu mi-a trimis niciodată acea scrisoare plănuită in Normandia la 20 august 1999!

Lecturi la tavă - Jurnal din exilul parizian

"După scrisoarea lui Ion Vianu, m-am hotărăt să-i trimit o scrisoare criticului Dan C. Mihăilescu. Asta după multă ezitare. Dar nu m-am indoit oare intotdeauna de mine insămi?" Ce păcat că Sanda Stolojan (1919-2005) nu mi-a trimis niciodată acea scrisoare plănuită in Normandia la 20 august 1999!

Citesc acum, la doi ani de la moartea autoarei, in acest Amurg senin. Jurnal din exilul parizian, 1997-2001 (Ed. Humanitas) că Dan C. Mihăilescu, "personaj rabelaisian à la roumaine, spirit coroziv, plăcăndu-i picanteriile, a scris o cronică despre Jurnal II, care nu este decăt in parte exactă. N-a inţeles - sau a preferat să nu inţeleagă - partea afectivă, privirea mea la inapoierea in aceste locuri, regretele... Sunt poate genul de persoană al cărei stil ii scapă, in ciuda minţii sale deschise şi a inteligenţei innăscute. S-ar putea să fie insensibil la sentimentele mele..."

Aşa era, aşa este, dar ce păcat că n-am avut răgazul să ne desluşim! I-am apreciat Sandei Stolojan echilibrul melancolic, discreţia sceptică, sobrietatea pufos căptuşită cu o ironie tandră, comprehensivă, insă recunosc, nu meditativul l-am căutat cu precădere in Jurnalul autoarei, ci dezvăluirile, atitudinile, y compris "picanteriile". Prea puţine, cel puţin atunci, după gustul meu. Ca interpret, Sanda Stolojan i-a insoţit la Bucureşti, din 1968 incoace, pe toţi cei cinci preşedinţi ai Franţei, de Gaulle, Pompidou, Giscard, Mitterrand, Chirac. A fost un om apreciat de Noica, apropiat de Cioran, Ionesco şi cercurile lor. Era nepoata lui Duiliu Zamfirescu (fiica diplomatului "carioca" Al. Duiliu) şi captase in 1997-1998 zvonul că i s-ar putea propune postul de ambasador al Romăniei la Paris. A fost condamnată in 1949 cu soţul ei, Vlad Stolojan Filipescu, pentru "acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei" şi răscumpărată de rudele din Franţa. Un tumult exagerat alchimizat in paginile Jurnalului mi s-a părut atunci, faţă de admirabila directeţe a discuţiilor pe care le-am purtat la Bucureşti şi Sibiu, inainte şi după moartea lui Emil şi Aurel Cioran. Adăugaţi la toate acestea prezenţa in caruselul demenţial al intrigilor din comunitatea valahă pariziană (Sanda Stolojan fiind apropiată de Antonia Constantinescu, dar şi de Monica Lovinescu), şi veţi inţelege ce orizont (cvasifrustrat) de aşteptare i se imbia unuia ca mine in urmă cu un deceniu, cănd apărea, tot la Humanitas, volumul Nori peste balcoane.

Fără a-şi pierde ceva din măsura diplomatică dobăndită şi din fineţea nativă, scrisul Sandei Stolojan din volumul de faţă căştigă din trecerea anilor - aşa cum se intămplă indeobşte cu jurnalele derulate in timp - acea ascuţire a notaţiei datorată vărstei, mai precis faptului că, imbătrănind, omul are din ce in ce mai puţin de pierdut. Nu ştiu dacă, in urmă cu mai mulţi ani, am fi putut citi aici că MAE romăn este "un bunker impenetrabil, rezervat cu prioritate nomenclaturiştilor", echivalarea corectitudinii politice cu "terorismul intelectual", faptul că (apud Stéphane Courtois) Ana Pauker şi-a conceput fiica nu cu Maurice Thorez şi nici cu Marcel Pauker, ci cu Fried, "agentul genial trimis de Moscova pentru a organiza partidele comuniste occidentale din anii ’30", sau că Le Monde "indică linia urmată de teoreticienii care vor să salveze comunismul".

In sfărşit, cu găndul la seara sibiană petrecută cu Sanda Stolojan, Relu Cioran şi Ilinca Zarifopol, rămăn cu nostalgia de la pagina 36: "Visez la petrecerile telurice al căror secret il deţine Romănia. Circulă acolo curenţi intre omenescul de altădată şi omul de azi. In Occident s-a pierdut sensul sărbătorii. Această societate hibridă a păstrat o căldură primară, o vitalitate apropiată de instincte. Instinctul supravieţuirii".