Strada şobolanilor

Din când în când, de la Paris vin ştiri despre incidente care se petrec la periferia oraşului: încăierări între emigranţi şi poliţie, incendieri de maşini, spargeri de vitrine. Dacă vreţi să daţi puţin vălul de pe aceste evenimente, e bine să citiţi excelentul thriller „Strada şobolanilor” al lui François Forestier.

În centrul poveştii - Max Mpetigo -, un metis, mamă fiindu-i o evreică din Istanbul, iar tatăl - camerunez. El este expert în evaluarea daunelor rezultate în urma incendiilor, a surpării terenurilor, a defectării ţevilor de gaze. Suferă de o deformaţie profesională - oriunde aruncă o privire vede erori de construcţie, bârne care or să cadă, imobile care se vor prăbuşi, străzi care se vor scufunda. îşi desfă­şoară activitatea în arondismentul 18, o suburbie po­pulată de către sârbi, croaţi, evrei, armeni, polo­nezi, turci, români, vietnamezi, ruşi... Urâţi, îm­brăcaţi în haine soioase, nespălaţi, vorbesc răstit şi porcos: „Fug de mizerie şi ajung în rahat".

Un cartier sordid, cu multe clădiri pe punctul să fie înghiţite de pământ, deoarece sunt construite deasupra unei foste cariere de ipsos. Dar mai periculoase pentru această lume pestriţă sunt relaţiile care se stabilesc între cei de aici. E o luptă acerbă pentru supra­vieţuire - unii vând droguri, alţii le consumă, unii îmbie muşterii cu alcool falsificat, alţii beau până îşi pierd minţile... Brutari, vidanjori, măcelari, cârciumari, croitori, prostituate plătesc taxe de protecţie pentru a-şi putea exercita meseria şi a-şi apăra câştigul precar.

Deseori au loc altercaţii între bande rivale. Poliţia se aventurează rareori prin aceste locuri rău famate, dar intervenţiile sale sunt de o brutalitate inimaginabilă. Mulţimile înfuriate ripostează cu aceeaşi violenţă: „Dacă sticleţii arestau un român, un ivorian sau un turc, ceilalţi români, ivorieni sau turci riscau să ia foc." Nici cei mici nu au vreo salvare. Unul dintre ei, de pildă, se ocupă cu prinderea şobolanilor, pe care apoi îi vinde unui individ cu o identitate ascunsă.

Acesta îmbibă animalele cu benzină, le aprinde blana şi le eliberează, ele devenind astfel sursa flăcărilor misterioase care mistuie cocioabele.

Un cartier care colcăie de vicii, de taine. Evident, în acest spaţiu urgisit se comit şi crime. Max Mpetigo se trezeşte implicat în anchetarea unui triplu omicid. Victime - doi bărbaţi şi o femeie. Lor li s-au decupat rotulele cu ferăstrăul electric, iar palmele li s-au tăiat de la încheietura pumnului. Expertul în daune porneşte pe urma făptaşilor cu ură, cu nostalgia unor vremuri în care era mai multă seninătate şi înţelepciune. Investigaţia duce foarte sus, la persoane de vază, care năimesc inşi debusolaţi, ca să dea foc pe furiş la clădiri, pe terenul rămas liber urmând să înflorească afaceri imobiliare.

Cunoaşterea făptaşilor nu aduce pacea în acest teritoriu în care forfotesc şobolanii. Asta în vreme ce ministrul de Interne (suntem în 1993) Nicolas Sarkozy se întrece în declaraţii bombastice, preşe­dintele Bush se pregăteşte de o nouă campanie electorală pentru a fi reales, iar gaura din stratul de ozon se măreşte continuu.

O carte amară, scrisă cu mânie, având o concluzie dezarmantă: „Pe strada mea, oamenii erau invitaţi pasageri; şobolanii - seniorii eterni".

„Primul cadavru avea o înfăţişare stranie: chipul părea supt din interior. Obrajii, înmărmuriţi, lăsau să se ghicească prin transparenţa lor zone de umbră, pungi apoase, pietricele negre. Buzele, de un gri molatec, spânzurau. Limba, care atârna pe lângă colţul gurii, era coaptă. Mortul fixa cu privirea crăpăturile tavanului, traversate de muluri sărăcăcioase. Zgribulit pe plintă, omul era vag mumificat, îngheţat de durere, cu genunchii strânşi la piept. Vedea lucruri pe care eu nu le vedeam."