Ultimii haiduci ai României

Noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1894, când Gheorghe Ionescu, poreclit Mărunțelu, Dumitru Zdrelea și acoliții lor au dat două spargeri și i-au împușcat pe doi dintre inspectorii de poliție care îi urmăreau, este considerată drept „noaptea cea mai lungă din istoria criminală a Capitalei”. 

Timp de șase luni, Poliția a răscolit județele din sudul țării în lung și în lat, dar nu a reușit să-i prindă pe cei 16 infractori înarmați, care, în această perioadă, au mai dat și alte lovituri, ridiculizând în repetate rânduri forțele de ordine. Evident, tot anul 1894 povestea a ținut capul de afiș al presei românești, încă nostalgică după isprăvile ultimilor haiduci moderni, figuri pitorești precum Iorgu Serdaru sau Pantelimon Toader.

Poliția era blamată fără echivoc pentru ineficiența ei: „Serviciul de siguranță e ridicul”. Ziarul Timpul publica un articol din care cititorii puteau afla cum „prima tâlhărie a avut loc chiar în fața cazărmii călăraşilor, la hanul lui Nichifor, unde mai mulți oameni au fost torturați, iar călăraşii din apropiere, deşi au fost anunțați, au refuzat să intervină”. În curând, gazeta satirică Veselia începea și ea un serial de caricaturi de o ironie mușcătoare. În numărul din 6 februarie 1894, un desen cu tușe groase arăta cum polițiștii se chinuie să intre într-o casă deja jefuită, în timp ce un răufăcător se pregătește să dispară de pe acoperiș. Cea de-a doua tâlhărie s-a petrecut în casa preotului Stan din Grozăveşti, acesta fiind torturat ore în șir pentru a dezvălui locul unde îşi ascundea banii.

Colonelul Rasty pornește în urmărirea infractorilor

În cele din urmă, însuși colonelul Rasty, Prefectul Poliției Capitalei, şi câțiva inspectori au pornit în urmărirea lor. Deşi unul dintre tâlhari a fost prins, mai mulți oameni ai Poliției au fost răniți. Din Adevărul însă, cititorii află că „tâlharii erau înarmați cu pistoale, iar polițiştii, care încercau să-i prindă, nu aveau arme de foc”. Colonelul Rasty, comandantul poterei organizate ad-hoc, este ironizat pentru preocupările sale frivol-mondene și o altă caricatură îl înfățișează urmărindu-i pe criminali cu sabia scoasă. Explicația era una cât se poate de simplă: în noaptea comiterii celor două infracțiuni sângeroase, colonelul, însoțit de mai mulți ofițeri din conducerea Poliției, îmbrăcase uniforma de gală, cu fireturi și pompoane, pentru a impresiona domnișoricile din lumea bună adunate la un bal!

În zilele următoare, cititorii au aflat din paginile ziarelor cine erau cei care terorizaseră Bucureștii și umiliseră fără drept de apel polițaii ineficienți - cei doi şefi ai bandei, Zdrelea şi „Mărunțelu”, tocmai evadaseră din închisoarea de la Târgu Ocna, instituție a statului renumită pentru duritatea cu care erau tratați bandiții epocii (ocnașii). 

Capii bandei erau mânați în acțiunile lor și de o mare sete de răzbunare pe oricare purtător de uniformă militară, neezitând să recurgă, în micul război de gherilă urbană astfel declanșat, la niciun procedeu radical. Confruntările dintre bandiți și forțele mobilizate în grabă de autoritățile alertate de amploarea acțiunilor criminale erau, așadar, la propriu pe viață și pe moarte. 

Astfel, pe 30 ianuarie, ziarul Timpul relata un fapt nemaiîntâlnit în istoria confruntărilor moderne dintre răufăcători și unitățile de poliție. Se povestea cum unul dintre membrii bandei a fost prins în gara din Chitila, iar ceilalți tâlhari au atacat gara pentru a-l elibera. Peste două zile, o altă înfruntare a bandiților cu Poliția a avut loc în Pantelimon.

Poliția, neputincioasă, a chemat în ajutor Armata

Poliția nu mai făcea față de una singură, așa că în județele din jurul Capitalei au fost chemate trupe ale armatei pentru a ajuta la prinderea tâlharilor. Chiar şi după ce au fost capturați, spre jumătatea anului 1894, tâlharii se bucurau de aceeaşi atenție - deveniseră vedete. Articolele relatau cum Zdrelea fusese prins în Ialomița după o confruntare cu 40 de călăraşi şi mai mulți soldați ce se aflau pe urmele sale. La scurt timp, autoritățile reuşiseră să-l prindă şi pe Cimpoeru, un alt membru al bandei. În numărul din 7 mai, ziarul Ţara revenea cu noi detalii, prezentând aducerea celor doi tâlhari în Bucureşti. Zdrelea apărea drept un individ prietenos ce saluta pe ofițerii care îl aşteptau: «Trăiți, d-le căpitan, ce mai faceți, sănătos? Toți boierii au venit să ne primească…».

Joacă de-a șoarecele și pisica timp de 6 luni

Când capul bandei, Mărunțelu, a fost capturat în luna iunie, ziarul făcea referire la tâlhăriile din Bucureşti, din 28 ianuarie 1894, care-i aduseseră celebritatea. Nici măcar condamnarea bandiților la temniță grea (muncă silnică pe viață pentru cei mai importanți membri ai bandei - Mărunțelu, Zdrelea, Dascălu, Stan Pârvu, Gheorghe Popa, Niță Tumbuluc, Ionescu Ciungu şi Cimpoeru) nu le-a putut știrbi acestora aura de reale vedete ale Bucureștilor. Încercarea lor de evadare din 1899, una eșuată totuși, îi va readuce pentru scurtă vreme pe firmament, după care ei vor ieși din actualitate pentru a intra definitiv în istoria cancanistică a orașului București.

Ultimii haiduci ai României sau, dimpotrivă, printre primii bandiți moderni, veritabili deschizători de drumuri pentru gangsterii de mai târziu ai Bucureștilor, Mărunțelu, Zdrelea & Co. rămân niște figuri exponențiale pentru istoria infracțională a urbei, figuri aproape mitice care ridiculizau cum voiau ei polițaii și învăluiau crimele și jafurile lor într-o accentuată latură foiletonistică.

Regăsiți mai multe astfel de povești în Cartea neagră a Bucureștilor de altădată, de Dan-Silviu Boerescu, ce va fi difuzată împreună cu Jurnalul.

Niţă Tumbuluc, Ioan Mămăligă, Mihai Şchiopu și Dragotă

Presa vremii relata despre confruntările dintre autorități şi banda Zdrelea-Mărunțelu folosind termeni precum potere sau haiduci. În cultura populară, unii bandiți cunoscuți ai epocii, precum Licinski, Pantelimon sau Mărunțelu erau identificați cu haiducii din trecut, fiind prezentați în piese de teatru sau în romane. Un astfel de roman îi avea drept eroi pe bandiții conduşi de Zdrelea şi Mărunțelu: se numea Vestitul bandit Mărunţelu și banda sa: Gheorghe Popa - Niţă Tumbuluc - Nicu Stan Pârvu - Ioan Mămăligă - Mihai Şchiopu și Ilie Dragotă.

Scrisori prin care făcea haz de prefect

Inevitabil, eșecurile repetate înregistrate de polițiști în încercarea de a-i captura pe Zdrelea, Mărunțelu și ciracii lor au dus la inflamarea parodică a subiectului. Dacă o caricatură din Veselia îi prezintă pe bandiții Zdrelea şi Mărunțelu îmbrăcați în călugări, pentru a păcăli autoritățile, iar o alta îi înfățișează lipsiți de griji, chiuind binedispuși la un eveniment monden precum „Zilele Orașului Târgoviște”, în cotidianul Adevărul din 8 februarie 1894 apare chiar o presupusă epistolă a lui Gheorghe Ionescu zis Mărunțelu către redacția ziarului: „Astăzi, plimbându-mă prin Capitală am auzitu cum vorbeşte lumea de mine şi D-nu Prefectu al Polițiu este în pericolu în ori ce ceas după urma mea. Complimente D-lui Prefect Din Partea mea, M”. O altă depeşă a tâlharului, publicată în acelaşi număr al ziarului, arăta cum el plecase deja în Bulgaria.

Gazeta umoristică Veselia se dezlănțuise efectiv și publica amuzante comentarii în versuri ale caricaturilor prezentate în paginile sale: Cu prinderea tâlharilor/E o curată Halima/E operetă d’Offenbach/Cu cântece de tralala…

Trăiți, d-le căpitan, ce mai faceți, sănătos? Toți boierii au venit să ne primească.

Mărunțelu - în momentul capturării