Un caz de mutilare: “Arrivederci amore, ciao”

Un roman scris cu mânie. Pe drept cuvânt catalogat “un roman negru”. Încrâncenarea autorului – Massimo Carlotto – e justificată de experienţele atroce prin care acesta a trecut. “Arrivederci amore, ciao” este o carte care acuză vehement mecanismele justiţiei italiene şi dezvăluie, fără cruţare, hăţişurile lumii interlope.

Un roman scris cu mânie. Pe drept cuvânt catalogat “un roman negru”. Încrâncenarea autorului – Massimo Carlotto – e justificată de experienţele atroce prin care acesta a trecut. “Arrivederci amore, ciao” este o carte care acuză vehement mecanismele justiţiei italiene şi dezvăluie, fără cruţare, hăţişurile lumii interlope. În perfectă cunoştinţă de cauză. Fiindcă scriitorul a fost judecat şi aruncat în temniţă pentru un presupus omor pe care l-a comis.

E un inocent aflat într-un moment ne­potrivit, într-un loc nepotrivit? E cul­pabil cu ade­vă­rat? E victima unei înscenări? Cine poate şti? Instanţele judecătoreşti l-au absolvit după o serie de procese îndelung mediatizate. Dar el n-a putut uita tratamentul la care fost supus. Cartea lui condamnă cu sarcasm o societate care l-a tran­sformat într-un paria. Ea e o moda­litate de a semnala în ce situaţie cumplită se poate afla o fiinţă omenească.

IMPRESII. Am citit romanul lui Carlotto înainte de a-i cunoaşte biografia. Lectura nu mi-a provocat o impresie deosebită. Eroul său – o lichea fără scrupule – trece cu nonşalanţă de la “lupta re­vo­lu­ţi­o­nară” la trădare şi la statutul de în­tre­ţinut al unor femei mai în vâr­s­tă şi cu bani. Unora dintre ele le cur­­mă viaţa. Pe altele doar le je­fu­ieşte. Înspăimântător! Din când în când, dacă primeşte ordin, îi ucide şi pe alţii. Îşi omoară tovarăşi de “idealuri”, sau doar îi “toarnă” la poliţie. Indicaţiile le primeşte de la noii săi patroni. Aleşi după un singur criteriu: acela de a fi capabili să-l ajute să se întoarcă din Ame­rica Centrală, unde fugise de frica închisorii în Italia. În ţara sa na­ta­lă. Dornic să înceapă o nouă viaţă, prosperă şi în siguranţă. Fiindcă e încă tânăr şi râvneşte un viitor respectabil. Şi îi plac mult banii şi viaţa de lux. Giorgio Pellegrini negociază dur. Pentru ca să nu bage la închisoare o serie de indivizi care între timp căpătaseră statutul de cetăţeni onorabili, alt­cineva, deja arestat şi condamnat, va lua asupra lui organizarea unui atentat cu bombă de care Pellegrini fusese incriminat.

ASASINE. Dar drumul spre reabilitare e lung şi presărat cu multe cadavre pe care protagonistul lui Carlotto le lasă în urma sa. Pentru a căpăta respectabilitatea la care tânjeşte, el asasinează indivizi care nu i-au făcut nimic şi care doar îi deranjează pe noii săi proteguitori. Eroul e de-a dreptul stupefiant. Nu simte nici o remuşcare pentru faptele săvârşite. E de o răceală de gheaţă. Sufletul său e complet mutilat. Nu ştie decât de propriul său interes – reintegrarea sa în societate. Iar toate minciunile şi asasinatele îi asigură, în cele din urmă, o poziţie socială de inividiat. Va fi considerat un cetăţean onest. Fiindcă totul e posibil, dacă ai relaţii şi te pretezi la orice joc murdar. Iar lumea în care te mişti e lipsită de principii ferme.

Însă cazul lui Pellegrini nu e singular. Şi nu e caracteristic nu­mai Italiei. După cum spuneam, la o primă lectură, romanul mi s-a pă­rut oarecare. Conţine prea multă vulgaritate, e o prezentare a unei colecţii de minciuni sfruntate şi de atrocităţi. Nu i-am putut ne­ga, totuşi, o abilitate a scriiturii. Însă de-abia după ce am cunoscut cazul celui care l-a scris am rămas pe gânduri. Carlotto este un autor te­ribil, pentru că dispune de informaţii de primă mână. Ca şi Papillon, cu care se aseamănă, într-un fel. Chiar dacă ficţiunea nu te de­ter­mină să cazi în extaz, ca document de viaţă este formidabil. Dar cine poate delimita cu exactitate ho­tarul dintre imaginar şi realitate? O altă întrebare e şi mai tulburătoare: dacă scriitorul despre care am vorbit e într-adevăr vinovat de crimă, cum poate trăi cu povara ei?

“Am început să plâng. Re­u­şi­sem. Coş­ma­rul se terminase. Puteam, în sfârşit, să fiu un om ca oricare altul. Unul dintre cei mulţi. Mi-am şters ochii. Abia aştep­ta­sem să se termine chi­nul ăsta. Cineva m-a luat de mână. Era Mar­ti­na. I-am ci­tit în stră­fun­dul ochilor că era gata să ia locul Ro­ber­tei. Am răs­puns strângerii”

Cazul Carlotto

Carlotto a fost în centrul unuia dintre cele mai controversate cazuri din istoria justiţiei italiene. La 20 ianua­rie 1976 a fost găsită ucisă în casa lui o studentă de 25 de ani, Margherita Magello. 59 de lovituri de cuţit i-au curmat viaţa. Massimo Carlotto, un student de 19  ani, militant al mişcării de stânga “Lotta Continua” a descoperit victima însângerată şi a raportat evenimentul carabinierilor. A fost arestat şi acuzat de omucidere. La primul proces a fost absolvit din lipsă de probe de către justiţia din Padova. Un al doilea proces, desfăşurat la Veneţia, în 1982, l-a condamnat la 18 ani de închisoare. A reuşit să fugă în Franţa, apoi în Mexic, dar, după trei ani, poliţia mexicană l-a capturat şi l-a extrădat.

În 1989 i s-a revizuit procesul, însă datorită unei conjuncturi nefavorabile, e condamnat din nou, de data asta la 16 ani de închisoare.

La presiunea opiniei publice, preşedintele Republicii Ita­liene, Oscar Luigi Scalfaro, îl graţiază în 1993.