Un roman scris cu mânie. Pe drept cuvânt catalogat “un roman negru”. Încrâncenarea autorului – Massimo Carlotto – e justificată de experienţele atroce prin care acesta a trecut. “Arrivederci amore, ciao” este o carte care acuză vehement mecanismele justiţiei italiene şi dezvăluie, fără cruţare, hăţişurile lumii interlope.
Un roman scris cu mânie. Pe drept cuvânt catalogat “un roman negru”. Încrâncenarea autorului – Massimo Carlotto – e justificată de experienţele atroce prin care acesta a trecut. “Arrivederci amore, ciao” este o carte care acuză vehement mecanismele justiţiei italiene şi dezvăluie, fără cruţare, hăţişurile lumii interlope. În perfectă cunoştinţă de cauză. Fiindcă scriitorul a fost judecat şi aruncat în temniţă pentru un presupus omor pe care l-a comis.
E un inocent aflat într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit? E culpabil cu adevărat? E victima unei înscenări? Cine poate şti? Instanţele judecătoreşti l-au absolvit după o serie de procese îndelung mediatizate. Dar el n-a putut uita tratamentul la care fost supus. Cartea lui condamnă cu sarcasm o societate care l-a transformat într-un paria. Ea e o modalitate de a semnala în ce situaţie cumplită se poate afla o fiinţă omenească.
IMPRESII. Am citit romanul lui Carlotto înainte de a-i cunoaşte biografia. Lectura nu mi-a provocat o impresie deosebită. Eroul său – o lichea fără scrupule – trece cu nonşalanţă de la “lupta revoluţionară” la trădare şi la statutul de întreţinut al unor femei mai în vârstă şi cu bani. Unora dintre ele le curmă viaţa. Pe altele doar le jefuieşte. Înspăimântător! Din când în când, dacă primeşte ordin, îi ucide şi pe alţii. Îşi omoară tovarăşi de “idealuri”, sau doar îi “toarnă” la poliţie. Indicaţiile le primeşte de la noii săi patroni. Aleşi după un singur criteriu: acela de a fi capabili să-l ajute să se întoarcă din America Centrală, unde fugise de frica închisorii în Italia. În ţara sa natală. Dornic să înceapă o nouă viaţă, prosperă şi în siguranţă. Fiindcă e încă tânăr şi râvneşte un viitor respectabil. Şi îi plac mult banii şi viaţa de lux. Giorgio Pellegrini negociază dur. Pentru ca să nu bage la închisoare o serie de indivizi care între timp căpătaseră statutul de cetăţeni onorabili, altcineva, deja arestat şi condamnat, va lua asupra lui organizarea unui atentat cu bombă de care Pellegrini fusese incriminat.
ASASINE. Dar drumul spre reabilitare e lung şi presărat cu multe cadavre pe care protagonistul lui Carlotto le lasă în urma sa. Pentru a căpăta respectabilitatea la care tânjeşte, el asasinează indivizi care nu i-au făcut nimic şi care doar îi deranjează pe noii săi proteguitori. Eroul e de-a dreptul stupefiant. Nu simte nici o remuşcare pentru faptele săvârşite. E de o răceală de gheaţă. Sufletul său e complet mutilat. Nu ştie decât de propriul său interes – reintegrarea sa în societate. Iar toate minciunile şi asasinatele îi asigură, în cele din urmă, o poziţie socială de inividiat. Va fi considerat un cetăţean onest. Fiindcă totul e posibil, dacă ai relaţii şi te pretezi la orice joc murdar. Iar lumea în care te mişti e lipsită de principii ferme.
Însă cazul lui Pellegrini nu e singular. Şi nu e caracteristic numai Italiei. După cum spuneam, la o primă lectură, romanul mi s-a părut oarecare. Conţine prea multă vulgaritate, e o prezentare a unei colecţii de minciuni sfruntate şi de atrocităţi. Nu i-am putut nega, totuşi, o abilitate a scriiturii. Însă de-abia după ce am cunoscut cazul celui care l-a scris am rămas pe gânduri. Carlotto este un autor teribil, pentru că dispune de informaţii de primă mână. Ca şi Papillon, cu care se aseamănă, într-un fel. Chiar dacă ficţiunea nu te determină să cazi în extaz, ca document de viaţă este formidabil. Dar cine poate delimita cu exactitate hotarul dintre imaginar şi realitate? O altă întrebare e şi mai tulburătoare: dacă scriitorul despre care am vorbit e într-adevăr vinovat de crimă, cum poate trăi cu povara ei?
“Am început să plâng.
Reuşisem. Coşmarul se terminase. Puteam, în sfârşit, să fiu un om ca
oricare altul. Unul dintre cei mulţi. Mi-am şters ochii. Abia aşteptasem să
se termine chinul ăsta. Cineva m-a luat de mână. Era Martina. I-am citit în
străfundul ochilor că era gata să ia locul Robertei. Am răspuns strângerii”
Cazul Carlotto
Carlotto a fost în centrul unuia dintre cele mai controversate cazuri din istoria justiţiei italiene. La 20 ianuarie 1976 a fost găsită ucisă în casa lui o studentă de 25 de ani, Margherita Magello. 59 de lovituri de cuţit i-au curmat viaţa. Massimo Carlotto, un student de 19 ani, militant al mişcării de stânga “Lotta Continua” a descoperit victima însângerată şi a raportat evenimentul carabinierilor. A fost arestat şi acuzat de omucidere. La primul proces a fost absolvit din lipsă de probe de către justiţia din Padova. Un al doilea proces, desfăşurat la Veneţia, în 1982, l-a condamnat la 18 ani de închisoare. A reuşit să fugă în Franţa, apoi în Mexic, dar, după trei ani, poliţia mexicană l-a capturat şi l-a extrădat.
În 1989 i s-a revizuit procesul, însă datorită unei conjuncturi nefavorabile, e condamnat din nou, de data asta la 16 ani de închisoare.
La presiunea opiniei publice, preşedintele Republicii Italiene, Oscar Luigi Scalfaro, îl graţiază în 1993.