Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce vezi când privești astăzi o fotografie cu Winston Churchill, un personaj întors deja pe toate fețele? Un tip supraponderal care afișează un aer zeflemitor, cu un trabuc strâns în colțul gurii. Dacă mai știi și că a fost dependent de tutun și alcool ori că nu se putea abține să nu-și bage nasul unde nu-i fierbea oala, bărbatul gras îmbrăcat la patru ace îți poate da impresia că nu mai are niciun secret. Și totuși niciodată nu te vei fi înșelat atât de zdravăn! Rândurile care urmează îți vor demonstra acest lucru cu prisosință.
Erou de război la 26 de ani
Combatant activ în India, Sudan, Africa de Sud, dar și în Primul Război Mondial, Winston era considerat la doar 26 de ani erou de război. Avea să se folosească de statut pentru a intra în politică, ca deputat al Partidului Conservator, poziție din care avea să bifeze funcții înalte, bănoase: Președinte al Comisiei de Comerț, Prim Lord al Amiralității, Secretar de Stat pentru război și aviație, Ministru de finanțe. Pe 10 mai 1940, Churchill avea să fie numit prim-ministru, demnitate care-i va permite să-și asume rolul de conducător al Aliaților în încleștarea cu naziștii. Tot el l-a convins pe președintele Roosevelt să recunoască guvernul Franței cu fruntea sus, libere adică, guvernul condus de generalul de Gaulle.
Copil din flori?
Pictor mediocru, Winston a primit, pentru redactarea memoriilor și a discursurilor, Premiul Nobel pentru literatură. Schițat portretul afișat public, să trecem la aspectele nebănuite ale personalității lui Winston Churchill! Venit pe lume cu șase săptămâni înainte de termen în fastuosul palat Blenheim din Woodstock, comitatul Oxford, Winston i-a avut ca strămoși pe James Spencer și pe George Spencer-Churchill, duce de Marlborough, eroul popularului cântecel francez „Marlborough pleacă la război”. Și-acum, prima supoziție: „Având în vedere caracterul frivol al mamei sale și faptul că părinții săi trăiau de fapt separat, asupra legitimității originii sale a planat întotdeauna o îndoială. Era cu adevărat un Churchill sau era odrasla celui de-al cincilea conte Roden, de care mama sa, Jennie, fiica unui om de afaceri american putred de bogat, era, pare-se, foarte apropiată?”.
Ce bucate în meniu: bebeluș la platou!
Mirarea îi aparține lui Patrick Lemoine, psihiatru și doctor în neuroștiințe, autorul unei cercetări ce îmbină înalte cunoștințe medicale cu izvoare istorice credibile: „Sănătatea mentală a marilor conducători ai lumii” (Editura Trei, 2020). Răspunsul, dislocat din același filon, e ravisant: „Această presupunere îndrăzneață ar explica disprețul tatălui lui Winston pentru fiul său și dorința disperată a celui din urmă de a obține prețuirea inaccesibilului părinte. O istorioară oarecum șocantă dă apă la moară acestei ipoteze a respingerii paterne”. Despre ce este vorba? Cedăm din nou cuvântul psihiatrului Patrick Lemoine: „În seara nașterii sale, în palatul familiei avea loc un mare dineu monden. Tatălui lui Winston i s-a părut amuzant să-i ceară unui servitor să pună nou-născutul pe un platou și să-l prezinte invitaților ca făcând parte din meniu!”.
Bătut și umilit regulat la Școala Ascot
„Pe lângă gustul îndoielnic al acestui comportament pe cât de prostesc, pe atât de răutăcios - a mai comentat Patrick Lemoine -, ne putem întreba dacă nu era cumva un mod de a semnala încă de la început repudierea acestui copil de a cărei paternitate se îndoia”. Neglijat de mamă, prea ocupată cu satisfacerea nenumăraților amanți, ignorat de tată (mort la doar 45 de ani din cauza unui sifilis), iubit doar de doica Everest, pe care o striga Womany, copilul Winston a fost traumatizat (și) de tratamentul administrat de cadrele școlii Ascot, pe cât de simandicoasă, pe atât de rigidă. Supus pedepselor corporale - abolite în Anglia abia în 1999 -, hărțuirilor și umilințelor, Winston le scria plângând părinților să vină să-l viziteze. În van ...
Suflet de perdant
Singura care a răspuns nevoii de afecțiune a lui Winston a fost tot doamna Everest, care, sensibilă la suferințele pruncului alăptat odată la piept, i-a tras de mânecă pe iresponsabilii părinți. Copilul avea să fie mutat la o altă unitate școlară, mai puțin cazonă. Efectele tratamentelor la care a fost supus aveau să-l urmărească însă toată viața. „Oricât de sus ar fi ajuns, bărbatul care cunoscuse în copilărie atacurile și loviturile nemiloase a știut întotdeauna să se identifice cu cel învins. De altfel, în sinea sa, a fost întotdeauna un perdant. A suferit întreaga viață de crize de depresie, afundându-se în abisul periculos al melancoliei”, preciza, pe șleau, William Manchester, biograful lui Winston Churchill.
Măcinat de angoase
Completat imediat de psihiatrul francez Patrick Lemoine: „De fapt, când era cu moralul la pământ, Churchill se gândea în mod regulat la suicid”. Chiar așa de neagră să fi fost existența acestui britanic cu destin atât de măreț? Se pare că da, din moment ce chiar el își numea episoadele de depresie „Black Dog”. „A luptat împotriva depresiei prin creativitate. Să știți că pasiunea pentru pictură l-a ajutat enorm. El nu numai că a pictat bine, dar și-a și vândut multe dintre tablouri la prețuri astronomice. Hitler ar fi murit de ciudă dacă ar fi știut!” Dar să facem loc, pentru a înțelege mai bine personalitatea acestui genial glumeț care a fost Winston Churchill, și analizei medicale a psihiatrului Patrick Lemoine: „Diagnosticul meu? Tulburare bipolară cu multiple dependențe și un foarte probabil sindrom de apnee de somn”.
Material secundar 1
7 generații de suferinzi de tulburare maniaco-depresivă
Pe ce se bazează verdictul medicului Patrick Lemoine? „Winston Churchill descindea din șapte generații de suferinzi de tulburare maniaco-depresivă. Pradă unor gânduri sinucigașe când nu era la putere, ilustrul politician britanic trăia faze de exaltare ori de câte ori se afla în luptă, în timpul Primului Război Mondial, dar și în Africa sau atunci când mobiliza opinia publică prin discursuri înflăcărate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”.
Somn pe sponci
În plus: „Winston se considera o persoană care nu are nevoie de prea mult somn, dar oare nu cumva această trăsătură era legată de episoadele maniacale? În perioadele de «melancolie», persoanele cu tulburare bipolară au tendința de a dormi mult sau, mai curând, consideră că dorm mult, iar în perioadele maniacale nu dorm aproape deloc”. Ultimele explicații: Cred că Churchill suferea și de sindromul de apnee de somn. Era supraponderal, bea, fuma (dependențe) și trecuse peste mai multe accidente vasculare cerebrale în ultima parte a vieții, toate acestea fiind etape curente în evoluția acestei boli”.
Umor englezesc
Winston Churchill a rămas celebru pentru umorul său. Iată o mostră: se spune că în timpul unei cine simandicoase, o doamnă care nu-l simpatiza i-a aruncat scurt în față: „Dacă ați fi fost soțul meu, v-aș fi pus otravă în ceai!” Răspunsul lui Churchill a pulverizat-o: „Dacă aș fi fost soțul dumneavoastră, l-aș fi băut!”
"În seara nașterii sale, în palatul familiei avea loc un mare dineu monden. Tatălui lui Winston i s-a părut amuzant să-i ceară unui servitor să pună nou-născutul pe un platou și să-l prezinte invitaților ca făcând parte din meniu!”, Patrick Lemoine, psihiatru
"Oricât de sus ar fi ajuns, bărbatul care cunoscuse în copilărie atacurile și loviturile nemiloase a știut întotdeauna să se identifice cu cel învins. De altfel, în sinea sa, a fost întotdeauna un perdant”, William Manchester, biograful lui Winston Churchill
"Câinii te privesc cu venerație, iar pisicile cu superioritate. Doar porcii te privesc ca pe un egal”, Winston Churchill
"Winston Churchill descindea din șapte generații de suferinzi de tulburare maniaco-depresivă”, Patrick Lemoine, psihiatru
"Winston Churchill era supraponderal, bea, fuma și trecuse peste mai multe accidente vasculare cerebrale în ultima parte a vieții”, Patrick Lemoine, psihiatru
