x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Carte Zece negri mititei

Zece negri mititei

de George Arion    |    25 Oct 2009   •   00:00
Zece negri mititei

Raymond Chandler nu era un fan al lui Arthur Conan-Doyle. Nici al Agathei Christie. Socotea scrierile lor lipsite de freamătul vieţii, convenţionale şi reci. Nişte simple şarade. O joacă pentru a pune la lucru "micile celule cenuşii". Avea oare dreptate?

5322-104977-sc0005c374.jpg"Zece negri mititei" este, probabil, cea mai vestită carte poliţistă din câte s-au tipărit vreodată. S-a vândut în zeci de milioane de exemplare pe întreg cuprinsul planetei. S-a tradus în multe limbi ale Pământului. Este greu de crezut că nu va fi în top şi în deceniile care urmează. Bulgărele succesului său se va rostogoli mai departe devenind de dimensiuni tot mai impozante. Dar oare pe merit?

Mai mult ca în alte creaţii ale ei, autoarea s-a depăşit pe sine în elaborarea unei enigme imposibil de descifrat. De altfel, unul dintre eroi afirmă cu satisfacţie: "A fost ambiţia mea să inventez o crimă misterioasă, pe care să n-o poată dezlega nimeni". Dar nu vă lăsaţi înşelaţi, cea care ne vorbeşte e chiar Agatha Christie, mândră de performanţa ei.

O regulă a policierului prevede ca autorul să acorde şanse cititorului de a-l afla şi singur pe criminal, dacă e atent la detalii şi ager la minte. Însă, parcurgând acest roman, n-ai nici cea mai mică posibilitate de a descoperi cine e făptaşul unor crime în serie, comise într-un spaţiu închis. E ca şi când am fi fost invitaţi la un test de perspicacitate şi ni se cer soluţiile fără să ni se pună întrebările. Deznodământul e de-a dreptul forţat - o sticlă purtată pe valurile mării poartă un mesaj din care aflăm numele ucigaşului. Mai bine nu se găsea niciodată sticla aceea - abia aşa am fi avut de-a face cu o mostră de crimă perfectă.

SENTINŢA
În cărţile Agathei Christie, totul se petrece ca într-un laborator unde are loc un experiment. Se alege un eşantion de populaţie şi acesta se pune în anumite situaţii; se întocmesc fişe de comportament, se înregistrează dialoguri, se notează trăiri interioare, se examinează scrupulos diverse probe. În aparenţă, totul este ţinut sub controlul riguros al cercetătorilor. Însă rezultatul este deconcertant, de parcă datele care ni s-au comunicat pe parcursul experimentului au fost falsificate.

Şi, totuşi, cu excepţia finalului rizibil, oferit cu graţia unui prestidigitator care scoate un iepure dintr-o pălărie, "Zece negri mititei" este o carte excelent scrisă, dovedind o mână sigură de prozatoare.

Povestea o ştie o lume întreagă - o reamintesc în câteva fraze.
Pe o insulă din apropiere de Denver sunt convocaţi zece bărbaţi şi femei, cu ocupaţii şi vârste diverse. Gazdele însă lipsesc din casa aranjată cu mult gust. În absenţa stăpânilor, oaspeţii se familiarizează cu locul, fac conversaţii, consumă băuturi. Până când un glas de pe discul unui gramofon îi învinovăţeşte, pe fiecare în parte, de fapte îngrozitoare, de crime care nu pot fi aduse în faţa justiţiei. Evident, toţi resping cu vehemenţă acuzaţiile. Dar sentinţa e deja pronunţată. Toţi vor fi ucişi, unul câte unul. Pe bucata de stâncă rămân zece cadavre şi, în aparenţă, nici un criminal.

LEGENDE
Cea mai importantă reuşită a scriitoarei este descrierea atmosferei de coşmar instalate o dată cu începerea lanţului de omucideri. Toate personajele au secrete, se suspectează reciproc, se acuză unele pe altele, îşi fac propriile lor anchete, îşi iau zadarnice măsuri de protecţie. Casa ospitalieră devine o ambianţă bântuită de spaime - se aud foşnete, paşi, şoapte, scârţâituri, fiecare zgomot, real sau imaginar, contribuind la sporirea tensiunii până la limita suportabilului. Iar insula în jurul căreia s-au ţesut legende se transformă într-o temniţă a unor condamnaţi la moarte.

Păcat că o astfel de naraţiune, prin sfârşitul ei artificial, s-a dovedit a fi doar o demonstraţie de inteligenţă, lipsită de suport în viaţa de zi cu zi. Iar când Chandler a scris, în "Simpla artă a crimei", acea frază celebră: "Hammett a scos crima din vazele veneţiene şi i-a dat drumul pe fundăturile sordide", a răbufnit tocmai împotriva unor astfel de creaţii factice, având-o în vedere, cu siguranţă, şi pe Agatha Christie.

"Aşa se comite o crimă - incredibil de uşor! Dar, după aceea, ea îţi revine fără încetare în minte...
Se urcă pe scaun, cu privirea fixă, asemenea unui somnambul. Îşi puse funia în jurul gâtului.
Hugo era acolo şi vedea că ea face exact ceea ce trebuie să facă. Apoi împinse scaunul de sub picioare..."

×
Subiecte în articol: scena crimei