Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“De fiecare dată când îl ascult – şi asta se întâmplă des Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românescă populară şi cultă poate mişca munţii (...) Problema mea, inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai uşor să-l pup”, spunea Marin Sorescu, în 1988. În 2013, acelaşi Tudor Gheorghe va mişca munţii cu un spectacol dedicat civilizaţiei rurale pe care Marin Sorescu a surprins-o atât de bine în volumul său – “La lilieci”.
Pe 25 februarie, scena teatrului craiovean va găzdui premiera “Ce-am avut şi ce-am pierdut”. Spectacolul, bazat pe operele poetului şi dramaturgului Marin Sorescu, vor fi transpuse în interpretarea inedită a “olteanului absolut” Tudor Gheorghe, care va fi acompaniat de un taraf autentic, alcătuit din: Virgil Iordache (vioară), Floricel Gheorghe (ţambal), Liviu Preda (braci) şi Ionel Feraru (contrabas). La Sala Palatului din Bucureşti, Tudor Gheorghe va veni cu “Ce-am avut şi ce-am pierdut” de 1 aprilie. Şi nu e păcăleală, neam!
Jurnalul Naţional: Programul dumneavoastră cultural merge înainte! “Ce-am avut şi ce-am pierdut” este premiera pe care o veţi avea, pe 22 februarie, la Izbiceni. De ce tocmai aici?
Tudor Gheorghe: Programul meu e paralel cu cel oficial, dar merge înainte. După ce am făcut Macedonski, Mircea Micu, Grigore Vieru, Caragiale, iată e şi rândul lui Sorescu... Spectacolul este un omagiu adus civilizaţiei rurale, care, din păcate, a dispărut din societatea română. Această civilizaţie rurală a surprins-o absolut genial Marin Sorescu în volomul domniei sale “La lilieci”. Mi se pare elegant din partea mea ca primul spectacol să fie într-un sat! În Izbiceni există un centru cultural care, de doi ani, se cheamă chiar Tudor Gheorghe.
Ce frumos! Îl invitaţi astfel pe Marin Sorescu în Casa de Cultură a lui Tudor Gheorghe!
Da. E cel mai frumos aşezământ cultural din toată România! Vorbesc, bineînţeles, din punctul de vedere al comunelor, al satelor. E o sală dotată tehnic la cele mai înalte cerinţe. Are lumini, sonorizare foarte bună, are aproape 300 de fotolii, are aer condiţionat. Este o sală civilizată!
Decăderea satului a început de când femeile s-au apucat să bea ca oamenii? Se ştie că oltenii împart comunitatea în două categorii: oameni şi femei, folosind ca pretext capitolul Geneza din Vechiul Testament....
(râde) Nu ştiu dacă de atunci. Şi înainte femeile beau ca oamenii! Eu nu regret că a dispărut satul românesc. E un mers firesc al vieţii, evoluăm. Eu regret că se duc obiceiurile, tradiţiile! E normal ca uliţele să fie asfaltate, să scăpăm de noroi, să fie casele dotate cu apă caldă, apă rece, cu aer condiţionat, dar vreau ca în locul amărâtului de bar, la care sunt invitate domnişoare scheletice să evolueze la bară, în comună, tineretul să-şi aducă aminte de hore, să înveţe drumul către biserică, să fie îmbrăcaţi frumos, să nu se ducă cu căştile în urechi, ci să asculte, să-şi aducă aminte ce cusături frumoase făceau mamele, bunicile, să-şi păstreze obiceiurile, tradiţiile.
Nu degeaba aţi ales pentru spectacolul dumneavoastră titlul “Ce-am avut şi ce-am pierdut”!
Ne vom aduce aminte de obiceiurile frumoase, de strigăturile de peste deal, de filosofia ţăranului, tot ce era într-un sat. Ce s-a întâmplat cu industrializarea şi colectivizarea, când ţăranul român e lipsit de pământ, totul voi surprinde în spectacol. Marin Sorescu a surpins genial felul în care vede ţăranul această colectivizare... Prima parte a spectacolului va fi ilustrată cu cântece străvechi, din perioada brâncovenească. Şi, încet-încet, ne vom apropria de folclorul contemporan: “frunzuliţă ca secara/o vezi cum cântă ţara”, “eu am ie cu chenare/ţara-i cu sonde şi furnale”... Mă rog, ce se cânta atunci în toate zonele ţării. Toate râurile care erau luate ca martor la transformarea socialistă... E tristeţea ţăranului care se desparte de ce era mai frumos, pe de o parte, şi pe de alta – lăudăroşenia cântecului contrafăcut, care slujeşte ca instrument de propagandă, şi nu e liniştea interioară, nu e bucuria ţăranului.
N-aţi făcut niciodată un spectacol doar de dragul de a-l face. Dumneavoastră chiar ştiţi de ce îl faceţi!
“Ce-am avut şi ce-am pierdut” va fi, din nou, o lecţie de istorie! Generaţia tânără habar nu are! Or, tinerii, drăguţii de ei, care chiar mă urmăresc şi vin la spectacolele mele, trebuie să ştie! Este o modalitate rafinată de a le preda o lecţie de istorie fără complicaţii, fără pedagogism, fără să-i îndepărtez.
La Craiova aduceţi spectacolul chiar de ziua lui Marin Sorescu?
Vor fi la Craiova “Zilele Marin Sorescu” şi pe 25 februarie voi face “Ce-am avut şi ce-am pierdut”. După care va urma turneul naţional, cu care vom umbla prin absolut toate oraşele şi orăşelele patriei.
De când aţi jucat şi în rolul lui Don Quijote, vă tot luptaţi cu morile de vânt!
Sunt obligat să duc bătălia cu toate morile de vânt. M-a educat bine domnul Don Qujote (râde).
Când v-aţi regăsit, domnule Tudor Gheorghe?
De la 1 august 1945, când m-am născut, m-am regăsit şi mă tot caut.
Eu nu cred că vă căutaţi. Căutaţi să puneţi valorile în ordine şi vă tot caută oamenii şi, culmea, vă şi găsesc în sala de spectacole!
E adevărat! Cu primul meu spectacol “Menestrel la curţile dorului” am avut o doză de inconştienţă, când Dumnezeu m-a îndrumat către acest gen de spectacole, după care am început să conştientizez în ce mă bag. Am făcut drumul înapoi către folclor, în 1970, după care a venit providenţiala mea colaborare cu acest mare intelectual al României care s-a stins într-o linişte absolută– Romulus Vulpescu. Mi-a fost mentor şi iniţiator pe cărarea poeziei culte. Mi-am găsit drumul care este fără întoarcere. Ştiu exact ce am de făcut. N-am avut perioade de debusolare. La mine a fost un drum ascendent. Dumnezeu m-a ajutat şi am prins o generaţie fantastică de poeţi. Făceam seri de şpriţuri de votcă, de poezie, cu Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Ion Alexandru, Romulus Vulpescu, Marin Sorescu. Îţi dai seama ce nume îţi înşir eu?! Ei au fost contemporani cu mine! Am fost prieteni cu ei.
Vă invidiez!
Ei, multă lume trebuie să mă invidieze! Cei care nu ştiu ce fac eu zic: uite-l pe ăla de cântă ba cu cobza, ba cu orchestra! Spectacolele mele nu sunt pentru ei. Academia Română, când m-a premiat acum 10 ani, nu m-a premiat pentru calităţile mele vocale. Aşa cum nici pentru calităţile mele vocale nu am fost făcut Doctor Honoris Causa, ci pentru felul în care construiesc ceea ce trebuie să cânt.
E imposibil să spui unde începe Tudor Gheorghe şi unde se termină Tudor Gheorghe!
Sunt mereu surprinzător, iar surprinderea vine şi din varietatea extraordinară a temelor pe care poezia românească mi le propune. Şi, bineînţeles, sunt influenţat şi de ceea ce se întâmplă în jur. Sunt îndrumat şi de Cel de Sus, care-mi spune: ia-o pe aici! Şi nu am cum să mă rătăcesc.
