Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Claude Simon a imprimat o orientare nouă romanului contemporan, printr-un mod cu totul personal de exprimare a realității și a unor forme de sensibilitate, așa cum se manifestă ele în secolul XX, secol traversat, în prima sa jumătate, de crize, înfruntări ideologice și, mai cu seamă, de două seisme istorice ce au modificat în profunzime viziunea asupra lumii și asupra condiției umane.”, opina, nu fără temei, cercetătoarea Silvia Pandelescu în prologul unui crochiu dedicat romancierului (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012). Viața lui Claude Simon a fost un carusel nebun de la început până la sfârșit. Vom încerca să surprindem în continuare cele mai captivante momente. Are cuvântul biografa Silvia Pandelescu: „Tatăl său, originar din regiunea Franche-Comté, ofițer în trupele coloniale trimise pe coasta de est a Africii, combatant în primul război mondial, este ucis pe front, în august 1914. Claude este crescut de mama sa, descendentă a unei familii din mica nobilime a regiunii Roussillon (de care însă soarta l-a despărțit pe când avea unsprezece ani), în casa situată pe proprietatea familiei, la Salses, lângă Perpignan (Pyrénées Orientales). Studiază la Colegiul Stanislas din Paris, la Oxford și Cambridge, este atras de pictură, frecventează atelierul pictorului André Lhote – preocupări ce se vor resimți în principiile sale estetice și în modalitățile expresive –, călătorește prin Europa și își satisface serviciul militar în anii 1934-1935.”
Regimentul 31 dragoni atacă aviația germană
Ce preocupări a avut Claude Simon înainte de a se consacra scrisului? „Împărțindu-și timpul între Salses (unde se ocupă și de viticultură) și Paris, Claude Simon se confruntă cu o serie de experiențe ce aveau să-i marcheze viața: războiul civil din Spania, din 1936-1939 (când vădește simpatie pentru republicani), înfruntarea umilitoare, sortită de la bun început eșecului, din mai-iunie 1940, când plutonul de cavaleriști din regimentul 31 dragoni, din care făcea parte, este aruncat în luptă în fața tancurilor și a aviației germane, captivitatea, ca prizonier de război în Germania, evadarea, Eliberarea Franței. Istoria, trăită și văzută îndeaproape, reminiscențele livrești (în care Antichitatea ocupă un loc important), amintirile de familie, impresiile de călătorie, întâlnirile întâmplătoare, spectacolul vieții în multiplicitatea ipostazelor sale (mai precis, amprenta lăsată de acestea în conștiință) vor avea ecouri pronunțate sau discrete în romanele sale.”
Repere
Care ar fi scrierile reprezentative? „Cele mai cunoscute sunt Le Tricheur (Trișorul), scris în 1941 și publicat în 1945, Gulliver (1952), Le Vent. Tentative de restitution d’un retable baroque (Vântul. Încercare de redare a unui iconostas baroc) (1957), L’Herbe (Iarba) (1958), La Route des Flandres (Drumul Flandrei) (1960, Premiul L’Express), Le Palace (Hotelul de lux) (1962), Histoire (Poveste) (1967, Premiul Médicis), La Bataille de Pharsale (Bătălia de la Farsala) (1969), Les Corps conducteurs (Corpurile conductoare) (1971), Leçon de choses (Lecții de cuvinte și lucruri) (1975), Les Géorgiques (Georgicele) (1981), Le Jardin des Plantes (Grădina Botanică) (1997).” A scris, așadar, mult și bine.
Al 12-lea francez distins cu Premiul Nobel pentru literatură
„Claude Simon - sesiza cercetătoarea Silvia Pandelescu - este al doisprezecelea scriitor francez distins cu Premiul Nobel pentru literatură (în 1985, la douăzeci și unu de ani după refuzul lui Sartre de a-l accepta). Discursul pronunțat la Stockholm cu ocazia ceremoniei decernării premiului, publicat în 1986, prefața la eseul Orion aveugle (Orion orb) (1970), interviurile, intervențiile și convorbirile sale, textul comunicării intitulate La Fiction mot à mot (Ficțiunea urmărită cuvânt cu cuvânt), publicat în Actele colocviului consacrat Noului Roman de Centrul Cultural de la Cerisy-la-Salle (20-30 iulie 1971), permit o înțelegere a poeticii lui Claude Simon, cu atât mai necesară cu cât unele voci l-au considerat un autor plictisitor și artificial, fără șansă de a avea audiență la public. Afirmații dezmințite categoric, odată cu trecerea anilor, de interesul crescând al traducătorilor din Europa, SUA sau Japonia și al criticilor (mai cu seamă al celor ce reprezintă critica universitară), care nu încetează să-i consacre studii și să organizeze colocvii, axate uneori pe o singură operă (La Route des Flandres, 1977; Le Jardin des Plantes, 1999), ce dovedesc că romanul constituie un spațiu special, deschis liberei manifestări a inventivității scriitorului, ca și dialogului cu alte limbaje estetice.”
Libertăți și amprente unice
Câteva considerații critice: „Claude Simon a fost asociat grupului de scriitori ce au întreprins în anii 1950-1963 (fără a forma ceea ce se poate numi o școală literară cu program de grup, fiecare păstrându-și individualitatea și exprimându-se într-un mod propriu) o reînnoire a genului romanesc, prin eliberarea acestuia de constrângerile impuse de convențiile tradiționale privind construirea intrigii, a personajului, a reperelor spațio-temporale și prin adoptarea curajoasă a unei structuri suple, libere, adecvată sondării psihicului uman în ceea ce are el mai profund și mai imprevizibil. În afară de opțiunea de a refuza formele narative tradiționale, care a suscitat numeroase polemici, acest grup a avut în comun un editor, Jérôme Lindon, director la Éditions de Minuit (numită așa deoarece a fost creată în 1941 clandestin, în timpul Ocupației, de către scriitorii din Rezistență Vercors și Pierre de Lescure), căruia îi revine meritul de a fi publicat cărțile lui Alain Robbe-Grillet, Claude Simon, Michel Butor, Robert Pinget, Nathalie Sarraute, Claude Ollier și ale altor romancieri originali din acei ani.”
O poză cât o școală
Pe același fir: „Ei s-au reunit o singură dată în 1959, pentru o fotografie în care apare și editorul, între Samuel Beckett și Claude Mauriac, ceea ce a acreditat ideea de grup, de școală; sintagma Noul Roman a fost creată de Émile Henriot, cunoscutul critic literar al cotidianului Le Monde, ca titlu al unui articol în care prezenta două cărți scrise într-un spirit nou: Tropismes (Tropisme) de Nathalie Sarraute, publicată încă din 1939, și La Jalousie (Jaluzeaua/Gelozia) de Robbe-Grillet. Alain Robbe-Grillet și Jérôme Lindon au avut ideea de a scrie cele două cuvinte cu majusculă, impunând astfel o anumită imagine a scriitorilor publicați de Éditions de Minuit și o nouă etichetă, mult comentată în acea perioadă, ce le-a înlocuit pe cele precedente («romanul lucrurilor», «antiroman», «noul realism», «școala privirii», «școala refuzului»). Asemenea confraților săi mai sus menționați, Claude Simon nu-și propune să povestească un roman (care, ca și pictura, nu povestește, ci sugerează), nici să transmită mesaje, să explice, să interpreteze acțiuni, sentimente sau să formuleze preocupări psihologice, morale, ideologice, ci să reflecte, prin juxtapunere, senzații, stări și situații, aparent fără legătură între ele, într-o viziune personală.”
Plurisemantic
Mai mult: „Temele abordate sunt tratate, în consecință, într-un mod cu totul diferit de cel caracteristic pentru romanul ce poate fi numit «figurativ», prin analogie cu pictura, tip de roman pe care însă autorul nu îl combate prin luări de poziție teoretice și față de care nu manifestă aversiune – ca dovadă, în bună măsură, și primele sale romane, Le Tricheur, La Corde raide (Dansul pe sârmă) (1947), Gulliver. Acestea nu sunt construite după noile forme de scriitură polivalentă, inaugurate de cele publicate după 1957, de la Le Vent, L’Herbe, La Route des Flandres până la Le Jardin des Plantes și Le Tramway (Tramvaiul) (2001), punct culminant al căutărilor sale formale, în care fluxul conștiinței inundă pe alocuri narațiunea, impunând un nou tip de relație cu cititorul, derutat uneori de densitatea și dinamismul textului simonian; doar o lectură participativă, creatoare, poate conduce la deslușirea straturilor și substraturilor acestui text, în care fiecare cuvânt, începând cu cele din titluri, este înzestrat cu un potențial uman, istoric, cultural ce determină o capacitate practic inepuizabilă de producere de sensuri.”
Influențe
În completare: „Considerată în ansamblul ei, opera lui Claude Simon dezvăluie, ca notă caracteristică, după primele romane scrise până în 1957 (ce dispun, cu toate că substanța romanescă este densă și eterogenă, de o structură narativă evidentă în desfășurarea intrigii și construirea personajelor), o mutație profundă, de o noutate ce-l poate surprinde sau deruta pe cititorul grăbit sau neinițiat. Schimbarea intervenită în registrul tehnicilor narative nu trebuie socotită însă ca o consecință a dorinței autorului de a se impune cu orice preț printr-un mod original de a scrie și nici ca rezultat firesc al unor influențe decisive exercitate asupra sa de cei cu care numele său a fost asociat (Stendhal, Proust, Joyce, Faulkner, Beckett), influențe care, desigur, nu pot fi neglijate, așa cum nu pot fi ignorate nici în cazul altor scriitori, o consecință fiind diversificarea genului romanesc printr-o regândire a statutului său, conducând, parțial, la o ieșire din vechile tipare în cea de a doua jumătate a secolului XX. Claude Simon este departe de a fi un simplu experimentator de forme. Itinerarul său, de o consecvență notabilă, este determinat de o căutare ferventă, anevoioasă, în vederea găsirii acelor modalități expresive care să fie favorabile extinderii relațiilor dintre limbaj, viziune și forma romanescă a exprimării, din unghiul de percepție imediată a naratorului asupra a tot ceea ce este adânc săpat în memoria sa.”
Pe urmele tatălui
Conturarea profilului de scriitor schițat de Silvia Pandelescu e aproape finalizată: „Amintirile despre tatăl și mama sa, despre trecutul familiei însuflețesc, prin infinite punți între imaginație și realitate, între întâmplări din trecut și senzații imediate, romane ca Histoire, Les Géorgiques, L’Acacia (Salcâmul) (1989); în acesta din urmă, paralelismul unor destine, cel al tatălui, ucis pe front, și cel al fiului (autorul) care nu s-a bucurat de prezența tatălui, a cărui memorie dorește să o recupereze prin fragmente de timp suprapuse, se oglindește în mod tulburător: fiul mobilizat, în 1940, reface într-o noapte, după douăzeci și cinci de ani, drumul parcurs de tată de la Perpignan spre frontul de est, dar, spre deosebire de acesta, nu-și va pierde viața. Construirea unui roman din «bătălia frazelor» - de unde vitalitatea ieșită din comun a scriiturii simoniene - nu duce însă la un amalgam de semne inerte, nici la un haos verbal, favorizat și de libertățile depline luate pe plan gramatical (ce vor culmina, în Le Jardin des Plantes, cu acea «gramatică fără sintaxă», atât de studiată de specialiști), ci la aprofundarea investigației în vederea captării emoțiilor, ce nu sunt legate între ele, în pofida contiguității lor în conștiință (după cum afirmă autorul într-un interviu acordat lui Claude Sarraute în 1960), a senzațiilor, ce conferă o extremă mobilitate edificiului textual, impresiilor, gândurilor și sentimentelor de cele mai diferite tipuri și intensități, mai precise sau mai confuze, ce traduc atât de plastic instabilitatea stărilor psihice, adevăratul tumult, cu mișcările lui imprimate de valurile debordante, capricioase, ce se zbat într-un univers interior.”
Pe calea aventurii…
Concluzia - de fapt, o invitație la lectură. „Prin mecanismele și meandrele scriiturii sale, prin privirea interogatoare asupra labirintului reprezentat de formele ce ne înconjoară, prin transcrierea a ceea ce se petrece într-o conștiință, prin cercetarea atentă, insistentă a raporturilor dintre oameni și lucruri, raporturi considerate din diferite perspective, Claude Simon invită cititorul, prin fiecare roman al său, ce-și caută în el însuși propria finalitate, să-l urmeze pas cu pas, cu opriri îndelungate și frecvente în timpul lecturii, pe calea aventurii pasionante a cuvintelor ce configurează, din frânturi de existență formând arhitecturi textuale dintre cele mai originale, destine de oameni din toate timpurile și locurile.”
Le Tricheur (1945); La Corde raide (1947); Gulliver (1952); Le Sacre du printemps (1954); Le Vent. Tentative de restitution d’un retable baroque (1957); L’Herbe (1958); La Route des Flandres (1960); Le Palace (1962); Femmes, sur vingt-trois peintures de Joan Miró (1966, 1968); Histoire (1967); La Bataille de Pharsale (1969); Orion aveugle (1970); Les Corps conducteurs (1971); Triptyque (1973); Leçon de choses (1975); Les Géorgiques (1981); La Chevelure de Bérénice (1983); Invitation (1987); L’Acacia (1989); Le Jardin des plantes (1997); Le Tramway (2001).
21 de ani se vor fi împlinit în 6 iulie 2026 de la moartea scriitorului Claude Simon.
Claude Simon este al doisprezecelea scriitor francez distins cu Premiul Nobel pentru literatură (în 1985, la douăzeci și unu de ani după refuzul lui Sartre de a-l accepta).
Claude Simon a fost asociat grupului de scriitori ce au întreprins în anii 1950-1963 (fără a forma o școală literară) o reînnoire a genului romanesc, prin eliberarea acestuia de constrângerile impuse de convențiile tradiționale. - Silvia Pandelescu, biografă
Cuvântul nu este doar semn, ci și nod de semnificații. – Claude Simon
Un monolog interior de o factură specială, în formă de treflă, după cum indică schema desenată de autor, constituie structura de rezistență a romanului ce i-a adus lui Claude Simon celebritatea - La Route des Flandres.
Dinamismul vizual, paleta cromatică și talentul pictural ce se fac simțite în romanele sale, mai cu seamă după 1957, își au sursa în interesul pe care autorul, care ar fi dorit să devină pictor, l-a acordat artelor vizuale. – Silvia Pandelescu, cercetătoare
Pentru Claude Simon, romanul este o artă cu legi de compoziție privind îmbinările de ordin coloristic și ritmic asemănătoare cu ale picturii sau ale muzicii. - Silvia Pandelescu, cercetătoare
Citește pe Antena3.ro
