Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Actori, regizori, dramaturgi de prim rang vă doresc un an fericit și să vă rupeți palmele aplaudându-i.
Un an de răscruce
Practic el a început când a avut loc la Craiova premiera cu Femeia mării, pusă în scenă de Andry Zholdak cu care am colaborat. Atunci pe 2 sau 3 februarie el mi-a mărturisit că, fiind ucrainean, nu mai putea lucra în Rusia: interdicție preliminară ce anunța, fără să o bănuim încă, agresiunea declanșată pe 24 februarie. În acest spectacol, injust neselecționat, după părerea mea, pentru Festivalul Național, s-a impus talentul unui regizor și s-a revelat, strălucit, o actriță, Costinela Ungureanu. De neuitat. În seara premierei am fost contaminat de COVID datorită lui Valer Delacheza, pe care l-am revăzut apoi la Paris într-un spectacol de Romeo Castellucci. Și de atunci am devenit prieteni mai apropiați decât înainte. El îmi scrie din fiecare loc de turneu, iar eu îmi amintesc impresionanta-i apariție printre niște amatori manipulați în numele unei gândiri politice rudimentare. Boala ne-a unit.
În primăvară a avut loc la Luxemburg premiera lui Gabor Tompa cu Scaunele lui Ionesco, spectacol interpretat admirabil de Oana Pellea și Patrick Le Mauff, într-un spațiu reunind elemente disparate ce expunea singurătatea grotescă a celor două personaje izolate, în așteptare… un colocviu inițiat de Liliana Țuroiu a fost consacrat în acest context Așteptării. Succesul ulterior al Scaunelor mi-a confirmat impresia primă, satisfacția regăsirii cu această piesă mitică. În seara premierei am aflat de la diplomații prezenți alte informații care confirmau programul pregătit din timp de Putin. Suntem indisociabili de Ucraina și «gest simbolic», din primele zile, împreună cu Luca Niculescu, Matei Vișniec am participat la Ambasadă la prima întâlnire ce era inițiată.
Un moment particular m-a marcat. Participarea la Oradea la una din dezbaterile Dilemei consacrată comicului, când ne-am întâlnit trei prieteni, Marcel Iureș, Sever Voinescu și cu mine. Am vorbit despre râs și surâs, despre lacrimi de plâns și de bucurie într-o veche sinagogă transformată în spațiu cultural. Apoi, grație Adinei Rentea, am revenit la Oradea la Muzeul Crișurilor și, din nou, m-a încântat relația cu spectatori atenți și deschiși. Condiție a unui dialog reușit.
Citește pe Antena3.ro
A urmat festivalul de la Craiova, festivalul Shakespeare, creat de Emil Boroghină, care, după pandemie renăștea suscitând entuziasme, dar și decepții. Printre evenimente, un loc aparte l-a reprezentat Macbett de Ionesco, pus în scenă de Silviu Purcărete ca o interogație despre teatru și resursele sale, una din temele favorite ale acestui regizor de excepție. În festival am descoperit un spectacol de la Sibiu cu un alt Macbeth al lui Shakespeare: el a fost la originea unei revelații, aceea a unui artist necunoscut, care s-a impus cu o energie intensă, strict controlată, Botond Nagy. Și Macbettu semnat de Alessandro Serra prezentat în cadrul Festivalului Internațional de la Sibiu a marcat un adevărat eveniment: spectacol realizat cu actori amatori din Sardinia, el tulbură prin forța cu care suscită puterile obscure ale nopții, pericolele ei și fascinația pe care o produce. Acesta-i spectacolul de care, pentru mine, va rămâne indisociabil anul ce se încheie. I se poate adăuga un altul, lejer și melancolic, Hamlet-ul grupului Tiger Lillies.
La Sibiu, într-o dimineață însorită, în timpul unui dialog cu Alessandro Serra, ambasadoarea Franței, Laurence Auer, s-a ridicat, s-a apropiat și mi-a șoptit la ureche: «Peter Brook a murit acum». Sfârșit așteptat, dar trăit atunci ca o clipă elegiacă, marcând despărțirea de regizorul care, timp de decenii, mi-a hrănit încrederea în teatru și mi-a permis să-i fiu apropiat pentru a-i împărtăși gândurile, glumele, mărturiile. «Din ce e făcută tăcerea?», m-a întrebat el ultima dată când l-am văzut.
După Sibiu, au început bolile, accidentele, ale mele, ale prietenilor, ca și cum partea a doua a anului era reversul obscur al primei, luminoase și exaltante. De aceea am fost absent la evenimente la care mi-aș fi dorit să fiu prezent. O excepție Zilele internaționale de la Cluj unde am ascultat o mărturie discretă și sensibilă a lui Matei Vișniec, iar eu am vorbit despre maniera teatrului de a restitui scenic războiul. Nu direct, precum cinematograful sau serialele de televiziune, ci poetic, prin vorbe și sunete, ca odată la Sibiu, când marele actor O’Hare povestea Iliada având ca partener un basist de geniu sau, la Cluj, Lee Jaram juca singură Mutter Curaj având ca asociați membrii unei orchestre dezlănțuite. Experiența războiului, nu imaginea războiului.
Apoi n-am mai putut circula. Dar am dus la capăt, împreună cu Ioan Cristescu, cartea de doliu consacrată lui Ion Caramitru, carte de rugăciuni laice. Personale, murmurate, înlăcrimate.
Și, la final de an, un eveniment personal: după ce a fost publicat la Editura Nemira, eseul meu Obiecte rănite a apărut în versiunea franceză și a fost lansat, grație Doinei Marian, la Institutul Cultural Român din Paris. Rănile public expuse au moderat parțial rănile private, ascunse.
Anul 2022 – an de răscruce.
George Banu, teatrolog, dramaturg, eseist, profesor universitar
Așteptăm anul 2023 – Timișoara - Capitală Culturală a Europei
Pentru mine, ca director al Teatrului Național din Timișoara, anul 2022 a însemnat un exercițiu în forță de optimism și de bună-credință. Ridicarea restricțiilor din pandemie, deschiderea în întregime a sălilor de spectacol, reluarea comunicării au întâlnit un alt dușman: războiul din Ucraina, și încă unul, greu de definit – criza mondială, care nu mai știm dacă este de natură economică sau este cu precădere de natură umană. În anul 2022, Teatrul Național a realizat 10 spectacole noi, a jucat 138 de reprezentații cu producțiile proprii în sălile sale de spectacol, a transmis o serie de reprezentații on-line în cadrul programului virtual Cloud și a organizat evenimente de anvergură culturală, socială și civică în cadrul programului pregătitor pentru anul Capitalei Europene a Culturii, a pregătit o ediție strălucitoare pentru Timișoara și pentru regiune a FEST-FDR, care însă, în absența finanțării, a fost amânată pentru 2023; Teatrul Național a luptat cu birocrația pentru apărarea intereselor teatrului și, în primă instanță, a câștigat procesul cu DFMT, a obținut de la Ministerul Culturii, prin OUG 83/2022, finanțarea pentru modernizarea Sălii 2 ca moștenire a Capitalei Europene a Culturii și suport al următoarelor generații pasionate de teatru, artă și cultură și, tot cu sprijinul Ministerului Culturii, a reușit să doteze Atelierele Fabrica de decoruri cu echipamente de producție de ultimă generație.
Ce înseamnă 2023 pentru Teatrul Național din Timișoara? Să sperăm că nu un război. Înseamnă finanțarea și punerea în operă a tuturor spectacolelor programate în anul european al Capitalei Culturale, sub semnătura lui Romeo Castellucci, Oskaras Korsunovas, Pippo Delbono, Tiago Rodriguez, Ivo van Hoffe, John Malkowitch, Isabella Rossellini, Dimitris Pappaioannou, Aimé Coulibaly, Compania Peeping Tom, Sarah Koham etc. Înseamnă spectacole despre România, despre cultura, despre identitatea, despre societatea românească purtând semnăturile lui Oskaras Korsunovas și Marie-Louise Bondy, precum și a regizorilor români Radu Iacoban, Carmen-Lidia Vidu, Horia Suru etc. Nivelul cultural al anului 2023 va indica, am putea spune, ca un ceas elvețian, nivelul de maturitate la care a ajuns civilizația românească actuală.
Anul 2023 înseamnă pentru Timișoara, prin Teatrul Național din Timișoara, construirea unui nou centru teatral în mijlocul Parcului Civic, pe amprenta fizică, teatrală și spirituală a Sălii 2. Vom păși în anul 2024 într-un centru teatral care invită la redescoperire de sine, la cercetare teatrală și intelectuală, la evoluție: practic, Parcul Civic va avea un nucleu, o minte generatoare de civism și de gândire vizionară, respectiv Sala 2 – 2023.
Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” Timișoara
Teatrul poate fi un remediu bun, atunci când ne căutăm pe noi înșine
Îmi doresc în primul rând de la 2023 să fiu sănătos și să trăiesc într-o lume mai normală decât în 2022. O lume a relațiilor umane adevărate și nu a ipocriziei, ce riscă să devină foarte răspândită. Vreau să fiu înconjurat de oameni cu suflet și caracter.
Am avut, artistic, un an 2022 foarte împlinit, cu succese reale, „Avarul”, „Conul Leonida” și „Cancun”. Dar și dezamăgiri umane majore. Avantajul însă, într-o situație complicată, este că îți schimbi prioritățile, că vezi mult mai just oamenii din jur. Și faci alegeri clare și necesare... pe viață.
Trăim sub spectrul războiului și nesiguranței și tocmai de asta trebuie să ne găsim fiecare, cu propriile puteri, o liniște interioară care să ne echilibreze. Teatrul poate fi un remediu bun, atunci când ne căutam pe noi înșine.
Dar încep să cred, poate e și un semn de vârstă, că o viață trăită simplu și împlinit e mult mai importantă decât teatrul.
Să ne dorim, poate iluzoriu, să fim fericiți... într-o lume din ce în ce mai tristă!!!
La mulți ani !!!
Felix Alexa, regizor
Toleranța, respectul și transparența sunt valori pe care UNITER dorește să le promoveze în 2023
Uniunea Teatrală din România, atât prin statului ei, dar și prin programele pe care le derulează își dorește ca în noul an 2023 să reușească să polarizeze și mai tare atenția și încrederea membrilor săi, dar și a viitorilor membri.
UNITER va fi, ca și până acum, un pol al stabilității și al echilibrului în comunitatea noastră.
Să nu uităm că TEATRUL, în orice formă a lui, și VALOAREA muncii noastre sunt acele elemente care ne unesc și ne țin „ÎMPREUNĂ” și care vor rămâne valabile indiferent de vremuri sau generații.
Tot ce ne dorim pentru noul an poate trece dincolo de cuvinte dacă fiecare dintre noi își modifică poziția de așteptare în una pozitiv constructivă, fiecare dintre noi poate să contribuie câte puțin, dar esențial, la îmbunătățirea programelor noastre.
Avem de făcut schimbări, dar ele trebuie făcute organic, începând cu fiecare dintre noi și suntem convinși că acest lucru va avea consecințe pozitive la nivel de comunitate.
Toleranța, respectul și transparența sunt valori pe care UNITER dorește să le promoveze în 2023.
Visele se împlinesc dacă ne dorim și muncim pentru asta.
Haideți împreună cu UNITER !
Dragoș Buhagiar, scenograf, președinte UNITER
Îmi doresc să facem multe proiecte de valoare, să continuăm tot ceea ce am început în 2022
Toate sărbătorile sunt frumoase. Când ne adunăm cu toți cei dragi, ne oferim cadouri, stăm împreună la masă și împărtășim amintiri. Îmi vin în minte cu mult drag însă câteva sărbători de Crăciun, când eram mică și mă jucăm cu copiii pe stradă, în zăpadă, până înghețăm toată și abia mă mai puteam mișca. În casă era cald și mirosea a friptură, sarmale și a cozonac. Mama și tata pregăteau bradul, iar eu aveam inima cât un purice de emoție, la gândul că vine Moșul și aduce cadourile pe care le cerusem în scrisoare cu ceva timp în urmă. Și mereu miracolul se întâmpla. Dimineață cadourile mult visate erau sub brad.
Cred că una din cele mai importante realizări în plan profesional este faptul că am reușit să revenim în viața culturală a orașului așa cum publicul ne știa înainte de pandemie. A fost o perioadă grea și la un moment dat m-am temut că niciodată nu vom mai fi la fel. Am reușit anul acesta să facem sesiunea de finanțare și am finanțat un număr mare de proiecte independente, am oferit burse de creație artiștilor independenți. Am avut un proiect maraton în București / Străzi Deschise, din luna mai până în octombrie în fiecare weekend spectacole stradale, animație, expoziții, concerte și ne-am bucurat cu publicul bucureștean de promenadă pe străzile Bucureștiului, dar și de spectacole de bună calitate. Am împărtășit această bucurie cu publicul și ne-am simțit apreciați pentru munca noastră și am creat alături de colegii noștri din instituțiile de cultură bucureștene, dar și de artiștii independenți din București, momente de neuitat. Anul acesta am reușit să readucem în atenția publicului două evenimente importante și dragi nouă, Festivalul Luminii – Spotlight și Festivalul de Jazz – Bucharest Jazz Festival, ediția cu numărul zece.
Anul viitor sper să ne aducă tuturor multă sănătate. A fost un an complicat din punctul ăsta de vedere. Mulți oameni în jurul meu cu suferințe de tot felul și e foarte greu să vezi asta atât de des și de aproape. Îmi doresc să facem multe proiecte interesante, să continuăm tot ceea ce am făcut acest an și, dacă se poate, să reușim să aducem din nou în atenția publicului Festivalul de Teatru de Stradă B Fit în the Street, pe care nu am reușit să-l mai facem din 2018. Mi-aș dori foarte tare să-mi mai pot lega numele de un proiect important de refacere a unei clădiri/spațiu important din București și intrarea lui în circuitul cultural al Bucureștiului, așa cum a fost Hanul Gabroveni. Îmi doresc să ne consolidăm echipa Arcub cu oameni noi, buni, dornici să facă echipă bună cu noi și împreună să facem lucruri extraordinare pentru oraș.
Cred că am ajuns să fim prea grăbiți, prea puțin empatici. Am început să nu-i mai vedem și să nu-i mai ascultăm pe cei de lângă noi. Ne-am robotizat și cred că avem nevoie, mai mult ca oricând, acum, unii de alții. În rest cred că nu se face nici mai multă politică nocivă pentru cultură ca altădată, că nu sunt nici mai mulți oameni care nu merită să ocupe funcțiile pe care le ocupă sau mai mulți oameni nepotriviți în locuri cheie, ca în alte vremuri. Trăim într-o societate încă neașezată, dar nădăjduim că, ușor, ușor, lucrurile se vor normaliza.
Mihaela Păun, Director ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București
Mi-e dor de zilele lipsite de griji de acum 3-4 ani, când nici războaie, nici pandemii, nici crize economice nu aveam pe „ordinea de zi”
Abia acum, la final de an, când mă opresc și mă uit în urmă realizez de fapt că, în ciuda atâtor zile grele, acest 2022 a fost un an bun pentru mine.
Am avut onoarea de a vernisa anul acesta cinci expoziții de fotografie de teatru. Cea mai iubită și mai apreciată rămâne „Caramitru dincolo de scenă” care a deschis ediția 32 a Festivalului Național de Teatru din această toamnă, în Foaierul Tapiserii la Teatrul Național București. Apoi alte două expoziții au fost parte din programul Festivalului Internațional de Teatru Shakespeare de la Craiova, am avut prima expoziție personală la Brașov, în cadrul Festivalului Național „Săptămâna Comediei”, și o expoziție la „Reuniunea Teatrelor Naționale” de la Chișinău. Pe parcursul acestor evenimente am avut întâlniri memorabile cu Robert Lepage, Martyn Jacques (Tiger Lillies) sau Declan Donnellan.
Dar anul a început cu o experiență greu de uitat: cu autocarul Teatrului Național am ajutat la transportarea unor refugiați din Ucraina, din vămi la București, am dus ajutoare celor care au fugit din calea războiului și am ajutat persoane care au căutat refugiu la noi în țară sau chiar mai departe. Dincolo de bucuria aceasta, a faptului că pot să îmi ajut semenii în vremuri grele, faptul că într-un asemenea moment colegii mei din teatru au arătat solidaritate și generozitate m-a făcut să cred că nu suntem pierduți.
Anul acesta a fost unul deosebit: am înființat, alături de colegi din mai multe țări, International Association of Theatre Photographers, prin care ne propunem să reunim laolaltă această breaslă de nișă, a fotografilor de teatru, răspândiți în lumea largă. Nu suntem foarte mulți, însă cu atât mai mult trebuie să ne facem cunoscuți.
Mă îngrijorează felul în care lucrurile o pot lua razna de la o zi la alta. Dacă acum un an făceam planuri, bucuroși că am scăpat de pandemie, izolare și viruși, acum ne speriem de ruși, de iminența și de imanența unui război absurd, a cărui respirație rece o simțim. „Rece” probabil că va fi cuvântul de ordine al acestei ierni. Și perspectiva nu este îmbucurătoare, din păcate.
Îmi doresc ca lucrurile să revină la normal. Mi-e dor de zilele lipsite de griji de acum 3-4 ani, când nici războaie, nici pandemii, nici crize economice nu aveam pe „ordinea de zi”. Dacă Moș Crăciun chiar există, ar face bine să aibă măcar un pic de liniște în tolbă.
Anul 2023 îmi va aduce primele proiecte fotografice internaționale, o a doua expoziție londoneză și sper să fie însoțite de multe experiențe pozitive.
Florin Ghioca, jurnalist, fotograf
Fotografie din cadrul expoziției „Caramitru dincolo de scenă”
