Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deschidem „balul” cu „A da ortul popii”, maestru de ceremonii fiind etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Este o expresie ce are același înțeles cu «a mânca colacii/coliva cuiva» - «a muri». În cazul dat, nu este vorba de a da un ban preotului la înmormântare, așa cum greșit se crede, ortul fiind, într-o vreme, o măsură mult prea mică de plată pentru slujba înmormântării (aproximativ un sfert de leu) - numai pentru «plata vămilor» fiind trebuință de cel puțin 24 de «orți» celui adormit. Exista, altfel, obiceiul punerii de bani în sicriu (uneori, unul legat de degetul răposatului). Bașca cei 24 de coți/metri de pânză albă, tot pentru «vămi». Pânză ce purta și ea numele de «ortu» în Balcani (din turcă, «ört»). Astăzi, aceasta se împarte, cel mai adesea, celor ce au săpat groapa”.
Pâinea rituală
Mai departe, pe firul explicațiilor: „Confuzia, în părțile noastre, la întâlnirea unui termen de origine germană («ortstaler»), cu unul turcesc (örtü) și unul slav sud-dunărean («ortă») nu e deloc mică. Iar ultimul termen e cel mai aproape de expresia ce are legătură cu moartea și slujba înmormântării. «Ort/ă» este, în unele părți din Bulgaria, pâinea rituală ce se face cu ocazia înmormântării, nașterii, nunții, marilor praznice - având pe ea felurite motive legate de Biserică, ori chiar vegetale și animale (cel de Sân Toader, de pildă, are ca reprezentare... un cal). «Ort/ă» își are originea în perioada apostolică, când locul Mântuitorului și Maicii Domnului, după plecarea la cer, va fi înlocuit cu o pâine/artos. La mesele ucenicilor apropiați ai Domnului. «Ort» însemna, așadar, absența cuiva, numele unei adunări bisericești aparte, la sud de Dunăre, fiind, în unele regiuni, cel de «ortea»”.
Sfârșitul ultimei rugăciuni
Tot aici: „«Ortul», frumos împodobit, dăruit preotului la slujba înmormântării - uneori acesta era împărțit de cleric celor prezenți - era socotit, practic, sfârșitul ultimei rugăciuni, îngroparea celui adormit. Un fapt împlinit. Prin urmare, cum s-a amintit, totuna cu a mânca colacii sau coliva cuiva”.
Demoazelă, dădacă, papagal
În continuare, un cuvânt utilizat des în trecut, de bunicii, ori străbunicii noștri: „duduie”. De unde s-a tras spre limba română acest termen alunecos? Cedăm cuvântul specialistului: „«Duduie» - o adresare (socotită) politicoasă către o fată, ori o femeie tânără - cu înțelesul de domnișoară, demoazelă etc. Trimiterea etimologică în dicționarele noastre: «dudu» (tc.). Se naște însă o confuzie în cazul dat, «dudu» având înțelesul, în turcă, de femeie în vârstă, bonă, dădacă - adeseori văzută ca fiind grasă și de naționalitate armeană [Ahmed Vefik Paşa, Lehce-i Osmani, 1876]. Originea termenului «dudu» este socotită, altfel, de turci ca fiind una armeană”.
Confuzia din dicționare
„«Dudu» - a urmat etnologul Gheorghiță Ciocioi - are însă și un alt înțeles în limba turcă: papagal - termenul fiind provenit pe filieră persană de data aceasta («tūtī», în persană) - consemnat în Codex Cumanicus [1303] ca «túteχ» în persană și «totu» în cumană. În turca otomană, «dudu» va fi termenul consacrat pentru papagal. La figurat, «dudu», cu adaosul «dilli», a fost/este folosit (ca nume și adresare) pentru fetele frumoase, dar care vorbesc mult și fără rost. «Dudu dilli» («dud’ii», adesea, în vorbirea curentă, dar și dialectal, în Balcani) ar trebui, prin urmare, luat în calcul de dicționarele noastre în trimiterile lor etimologice, «dudu», ajuns în turcă pe filieră armeană, având un cu totul alt înțeles. Că românii consideră astăzi că vorbesc frumos cu «duduile»/«duduițele», când li se adresează astfel, e o altă poveste”.
Iepure în aluat
Completăm „Dicționarul cultural” cu un cuvânt ce desemnează un preparat culinar: „ciulama”. Cum s-a insinuat termenul în spațiul românesc? „Fel/feluri de mâncare cunoscut/e la mai multe popoare turcice, dar și în Balcani. La români și bulgari, ciulamaua este cel mai adesea o mâncare de ciuperci/pui în sos. La turci și la găgăuzi, aceasta e mai aproape de înțelesul numelui, fiind vorba de un fel de mâncare preparată din carne de miel tăiată în cubulețe, așezate în foi de aluat. De obicei, pregătită la cuptor. Iepurele în aluat, la turci, poartă și el numele de ciulama. La fel și pâinea prăjită, învelită în ou”. Ca să vezi…
Citește pe Antena3.ro
Pânza pe cal
„În limbile turcice - a mai sesizat Gheorghiță Ciocioi -, «çullama» se tălmăcește prin «a acoperi (un cal) cu o pânză de sac», ajungându-se, metaforic, să însemne «carne acoperită în aluat». Numele turcic își are originea în împrumutul persan «cūl»/«çull» care înseamnă «țesătură groasă, pânză de sac» (înrudit cu cuvântul arab «cull», cu același înțeles). În timp, sosul (din făină, smântână, bulion etc.) va fi «pătura» pentru felul de mâncare binecunoscut. Cel puțin la nord de Balcani. Până în Bucovina”.
Carne bătută
Dar cuvântul „pastramă” ce hram poartă? „Este un termen intrat în română din limba turcă (preluat de la noi în idiș: pastrami). În turcă, «pastirma» a evoluat din termenul «bastırma» care se tălmăcește prin «carne uscată presată/zdrobită/bătută». În vechea turcă, «bas» = a arunca jos, a izbi, a zdrobi, presa, strânge, bate etc. Cea mai veche consemnare a termenului dat: sub forma «basdurması» [Danişmend-Name, 1360]”, a conchis etnologul.
Ecouri cumane/pecenege/persane
Un nou mister elucidat: originea cuvântului „măcar”. Gheorghiță Ciocioi: „Termenul a pătruns în românește prin intermediul limbii cumane (ori pecenege), fiind semnalat în limba turcă încă din 1069 («Kutadgu Bilig»). În cumană, poate fi aflat în celebrul «Codex Cumanicus», 1303 (ce cuprinde, pe lângă noțiuni de catehism, necesare creștinării cumanilor, și un glosar persan-cuman-latin). La origine, «măcar» este un cuvânt persan, derivat din expresia persană «ma agar» (în traducere: «dacă nu, putea fi aceea»), «agar» fiind o formă negativă a lui «dacă» («gar» fiind, de asemenea, o «prepoziție condițională»). Des întrebuințat astăzi în: turcă, bulgară, română, sârbă. Cei mai mulți filologi sârbi, turci și bulgari indică originea persană a termenului, deși o mică parte încearcă un corespondent grec al acestuia”.
De ce s-au rupt valahii de Biserica Imperiului româno-bulgar de la Târnovo
În încheiere, o concisă lecție de istorie (religioasă): „Până în 1359, fără doar și poate, în Valahia erau episcopi ce țineau de Biserica Imperiului româno-bulgar de la Târnovo. Cum Patriarhia târnoveană și Imperiul țarului Ioan Alexandru erau în declin spre jumătatea veacului al XIV-lea, valahii din Dobrogea și cei din Vidin vor trece sub oblăduirea Constantinopolului, rupându-se, totodată, politic de țaratul sud-dunărean. Aducerea unui ierarh - de acum constantinopolitan - de la Vicina la Curtea de Argeș va fi pricinuită, practic, de repudierea, în 1345, a țariței Teodora Basarab (fiica lui Basarab I, viitoarea Sfântă Teofana) de către țarul Ioan Alexandru de Târnovo”.
Fler politic
Aprofundat: „Aceasta, retrasă la Vidin, va contribui decisiv (prin influențarea fiul ei, conducător al țaratului de Vidin) la trecerea mitropoliei de Vidin sub Patriarhia de Constantinopol. Schimbările politice (dar și ruperea unei mai vechi alianțe între valahi și bulgari) vor conduce, așadar, la schimbarea jurisdicției, trecându-se de la subordonarea - printr-un episcop târnovean - de Patriarhatul de la sud de Dunăre - la organizarea mitropolitană, sub oblăduirea Constantinopolului. După Mircea cel Bătrân (unii istorici susțin că în chiar timpul său), mitropolia Ungrovalahiei (dar și Moldova) va fi subordonată Ohridei. Vreme de aproape un secol. Motivele? Unirea florentină și căderea Constantinopolului sub turci”. Ultima tușă: „În fapt, dincolo de toate acestea, flerul politic al curții valahe”.
«Ort/ă» își are originea în perioada apostolică, când locul Mântuitorului și Maicii Domnului, după plecarea la cer, va fi înlocuit cu o pâine/artos. La mesele ucenicilor apropiați ai Domnului”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«Ort» însemna, așadar, absența cuiva, numele unei adunări bisericești aparte, la sud de Dunăre, fiind, în unele regiuni, cel de «ortea»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«Ortul», frumos împodobit, dăruit preotului la slujba înmormântării - uneori acesta era împărțit de cleric celor prezenți - era socotit, practic, sfârșitul ultimei rugăciuni, îngroparea celui adormit. Un fapt împlinit”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„La figurat, «dudu», cu adaosul «dilli», a fost/este folosit (ca nume și adresare) pentru fetele frumoase, dar care vorbesc mult și fără rost”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„În limbile turcice, «çullama» se tălmăcește prin «a acoperi (un cal) cu o pânză de sac», ajungându-se, metaforic, să însemne «carne acoperită în aluat»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
