Cannes 2012. Ziua extremelor

Prima zi a Competitiei 2012 s-ar putea numi Ziua Extremelor! Ziua in care au fost proiectate doua filme atit de diferite, de parca ar fi venit de pe planete diferite. Si, din multe puncte de vedere, chiar veneau! Unul – din America anilor ’60, altul din Egiptul lui 2011, unul iesit din mantaua marelui cinema de autor, altul – din mantaua scoasa de la naftalina a filmului de propaganda.

Primul s-a numit 'Moonrise Kingdom', si apartine unui inca tinar (43) cineast independent american, foarte iubit de cinefili, Wes Anderson. De multi ani n-a mai avut Cannes-ul o deschidere atit de rafinata; la majoritatea editiilor, 'filmul de deschidere' a fost o superproductie destinata marelui public, proiectata in afara competitiei. De asta data festivalul a plonjat direct in competitie, si direct cu un film de autor, cu acest 'Moonrise Kingdom' fara de care, in principiu, viitorul palmares ar fi greu de imaginat.

Presedintele juriului, Nanni Moretti, spunea ca asteapta sa vada, la Cannes, altfel de filme decit cele pe care le-a mai tot vazut de cincizeci de mii de ori! Daca ar fi atit de simplu!

De la prima secventa, de la prima miscare de aparat, 'Moonrise Kingdom' iradiaza originalitate. Prospetime. Clasa. Intr-un creuzet absurd, de 'genuri proxime', ar incapea, poate, un pic de Tim Burton, un pic de Salinger, un pic de 'Micul Print', un pic de 'Sa ucizi o pasare cintatoare', si alte prafuri de stele care ar trimite, toate, spre acelasi inepuizabil mit al Copilariei. Anderson, despartit doar de o litera de Andersen, are voluptatea povestii, spusa cit mai cinematografic cu putinta: intr-o 'lume rupta de lume', pe o insula din New England, peste care se revarsa potopuri si uragane - dar numai pentru ca soarele sa straluceasca mai puternic dupa aceea, intr-o lume pe cit de confortabila pe atit de conformista si de falsa si de opaca, in esenta ei, doi copii se indragostesc si fug impreuna! El - un baiat de 12 ani, ochelarist, minitehnicus, cu vocatie de explorator; Ea – tot 12 ani, dar mai inalta cu un cap, o fata cu vocatie de artista, si care, in marea evadare, isi ia cu ea pisoiul si o cartulie despre educatia copiilor cu tulburari comportamentale. Indragostitii strabat paduri si ape, tot mai departe, pina la plaja paradisiaca zisa 'imparatia lunii rasare', unde el ii face cercei din doi gindaci verzui, atirnati de doua sirme - si totul are o aura magica, de poezie, dar si un umor nebun! Copiii se dovedesc actori memorabili, distributia 'adulta' e si ea compusa din nume sonore (Bruce Willis, Edward Norton, Bill Murray, Frances McDormand, Tilda Swinton), dar adevarata vedeta ramine regizorul, Wes Anderson, cu privirea lui inconfundabila. E si unul dintre cazurile in care omul seamana cu opera: l-am vazut la conferinta de presa si aducea cu el, la propriu, privirea de copil (genial)!

In schimb, filmul egiptean, 'Dupa batalie', proiectat in aceeasi zi, te catapulta inapoi cu citiva ani buni, in privinta modului de a gindi cinematograful si de a prelucra artistic istoria recenta. Pornit de la citeva imagini adevarate, de interes documentar, despre 'strada' zbuciumata si insingerata a Egiptului, la ora la care tocmai se eliberase de Moubarak, dar nu si de alte elemente retrograde ('tara va redeveni ce era inainte, dar fara Moubarak', rinjeste un mafiot local), filmul esueaza rapid, pe toate planurile. Totul suna artificial, cam ca intr-un film romanesc de propaganda din anii ’70 - ’80, cu diferenta ca actorii nostri erau mai buni decit ai lor.

Ultima secventa are, insa, forta si are o idee: personajul tinarului ranit la o manifestatie si care moare intr-o salvare, ne e aratat, simbolic, catarindu-se pe o piramida, tot mai sus, intr-o liniste strapunsa doar de respiratia lui sacadata... S-ar putea ca selectionerii sa nu fi vazut decit ultima imagine?! Altfel, e greu sa explici prezenta unui film cit se poate de mediocru si plin de stingacii, pe toate planurile, in cea mai importanta si mai selectiva competitie de cinema a lumii (interesul strict politic l-ar fi recomandat, eventual, pentru o proiectie speciala, in afara concursului, nu mai mult).

Dar, vorba titlului de film al lui Alain Resnais, si el in festival: 'Inca n-ati vazut nimic'! Inca n-am vazut (mai) nimic, din competitia care numara 22 de filme, si autori importanti, multi deja premiati la Cannes - Kiarostami, Haneke, Thomas Vinterberg, Ulrich Seidl, Ken Loach, Jacques Audiard, Cronenberg, Walter Salles si, editie importanta pentru noi, Cristian Mungiu, selectat cu 'Dincolo de dealuri', la cinci ani dupa '432' si dupa istorica lui Palme d’or...
Mungiu intra in competitie sambata asta.