Cu „Melancholia” înainte!

Astă seară va începe o nouă ediţie a Festivalului de la Cannes, ediţia a 64-a. La festivitate, Bernardo Bertolucci, un cineast de anvergură („Conformistul”, „Ultimul împărat”), dar care n-a câştigat niciodată Palme d’or, va primi o aşa-numită Palme d’or onorifică. După ceremonie, va rula în premieră mondială „Midnight in Paris”, de Woody Allen (în care joacă şi prima doamnă a Franţei, Carla Bruni, dar care a anunţat că „nu vine” – de unde şi obsesia presei de a întoarce pe toate feţele întrebarea „vine sau nu vine?” şi anexa „dacă nu vine, de ce nu vine?”). 

Ca de obicei, înainte de start, climatul e unul entuziast, mai ales că e şi soare; ca într-o comedie romantică, toată lumea – de la vânzătorul de îngheţată şi până la cel mai acru cri­tic – fraternizează în jurul ideii că „va fi o ediţie extraordinară”! De ce? Pentru că (şoaptă) „aşa se spune”... E înduioşătoare şi admirabilă, la urma urmei, puterea urbei şi a pelerinilor la altarul artei a şaptea de a uita şi de a spera. De a uita la câte ediţii au venit, degeaba, cu sacu’ la pomul lăudat. Şi de a spera, din nou, că mi­nu­nea se va întâmpla (minunea, în ci­nema, însemnând capodopere, fil­me mari, filme care să schimbe ceva, dacă nu lumea, atunci măcar propriul limbaj).

O minune ar fi, de pildă, în 2011, o Palme d’or care să aibă cel puţin vitalitatea celei din 1951: Miracol la Milano, de Vittorio de Sica... Dacă citeşti lista istorică a „Pal­me­lor”, cu „La Dolce Vita” – „Viridia­na” – „Ghepardul” – „Blow up”, şi dacă te gândeşti cum trebuie să fi arătat un Cannes la care veneau Fellini, Bunuel, Visconti, Antonioni... nostalgia-i gata! În 1976, Palme d’or l-a câştigat Scorsese, cu „Taxi Driver”. Interpretul lui, Robert de Niro, va fi, în 2011, preşedintele juriului. I s-a spus, deja, „Jury Driver”! Un asemenea preşedinte ar merita, hotărât, o ediţie bună.  Juriul lui De Niro – din care fac parte şi Uma Thurman şi Jude Law, şi frumoasa actriţă argentiniană Martina Gusman, şi Linn Ullmann (scriitoare, fiica lui Ingmar Bergman şi a lui Liv Ullmann), şi faimosul regizor hongkonghez Johnnie To – a fost decretat drept cel mai „glamour” juriu de care a avut parte festivalul în ultimii ani. Juriul secţiunii Un certain regard (în care va rula şi singurul film românesc selectat la acest Cannes, „Loverboy”, al lui Cătălin Mitulescu) va fi condus de Emir Kusturica. Un alt preşedinte care merită o ediţie bună!

Adevărul e că ediţia 2011 are toate şansele să fie una ieşită din comun. Sunt câteva semne bune, începând cu afişul, care are nu numai superbele picioare ale lui Faye Dunaway, dar are, grafic vorbind, ceea ce se cheamă clasă. Fotografia a fost făcută în 1970 de Jerry Schatzberg, cel care era, pe atunci, iubitul lui Faye Dunaway şi cel care, în 1973, avea să fie laureat cu Palme d’or pentru Sperietoarea...

Dar cel mai bun „semn” pare, în principiu, selecţia însăşi. O ediţie care începe cu un Woody Allen (în afara competiţiei, „per tujur”) e o ediţie care păşeşte cu dreptul. Printre cele douăzeci de filme ale competiţiei sunt şi nume mari, multe aflate deja în palmaresurile trecute ale festivalului – Lars von Trier, Almodovar, Terence Malick, Nanni Moretti, Kaurismaki, fraţii Dardenne –, sunt şi regizori bine consolidaţi – Nuri Bilge Ceylan, Paolo Sorentino, Radu Mihăileanu, dar sunt şi câţiva tineri „nou-veniţi”, pe care Cannes-ul îi poate lansa sau îi poate distruge, rămâne de văzut. Singurii care au, teoretic, dreptul să greşească sunt maeştrii. Apropo, filmul lui Lars von Trier se cheamă „Melancholia”: se pare că Melancholia e o planetă uriaşă, care se îndreaptă spre Terra...

Dar Cannes-ul pare hotărât să sfideze toate catastrofele posibile şi imposibile, şi se pregăteşte de sărbătoare, anunţând „întoarcerea în forţă a Hollywood-ului”, anunţând şi filme cu mesaj optimist „vom avea şi comedii”, anunţând o defilare de staruri, de la Catherine Deneuve şi Belmondo până la Sean Penn, Johnny Depp, Penelope Cruz, Brad Pitt, Angelina Jolie ş.a.m.d., toată floarea cea vestită a întregii menajerii. Cu toate că Thierry Fremaux, directorul festivalului, tocmai a spus: „Am tot atâta respect pentru cineva care merge la un whisky ca să semneze un contract de film, cât am pentru un ţăran care merge să-şi lucreze câmpul”...  E un punct de vedere.

Evenimentele cele mai tensio­nate ale ediţiei vor fi în afara com­pe­tiţiei: doi cineaşti iranieni (Panahi şi Rassoulof), arestaţi în ţara lor ca „elemente duşmănoase”, condamnaţi şi aflaţi sub interdicţia de a mai lucra, vor fi onoraţi cu proiecţii speciale la Cannes, unde filmele le-au ajuns pe câte un dvd şi pe câte o „gentuţă de memorie” de calculator! Iar momentul cel mai fierbinte al selecţiei, cel puţin pentru francezi, va fi un film despre... Nicolas Sarkozy! O ficţiune. Prima dată în istoria cinematografului francez când se face „aşa ceva” unui preşedinte în exerciţiu (până când numai italienii să facă filme despre Berlusconi?)... În măsura posibilităţilor, vă voi ţine la curent.

Atunci, pe vineri! şi, cum se spune pe aici, „Bon festival!” Cu „Melancholia” înainte!

• Corespondenţă de la Cannes