Radu Jude: Nu ştiu dacă sunt un regizor talentat

Radu Jude, regizor. Realizator al filmului "Lampa cu căciulă", scurtmetraj care a participat la peste 70 de festivaluri internaţionale de film, devenit, astfel, cel mai premiat scurtmetraj românesc al tuturor timpurilor.

La 8 mai, Radu Jude îşi face debutul ca regizor de lung metraj, având premiera filmului "Cea mai fericită fată din lume", urmând ca din 15 mai acesta să ruleze pe toate marile ecrane din România. Lungmetrajul lui Radu Jude a obţinut până în momentul de faţă cinci premii internaţionale.


Jurnalul Naţional: Este riscant pentru un tânăr regizor (român) să facă film de lung metraj, astăzi? Ştim bine faptul că nici un film românesc, recent lansat pe marile ecrane, nu a rulat cu casele închise. Aşadar, în afară de satisfacţia personală ce altă motivaţie te-a determinat să realizezi "Cea mai fericită fată din lume?".

Radu Jude: Nu pot să răspund la această întrebare decât referindu-mă la propria experienţă. Pentru mine nu, nu este riscant. Cuvântul "risc" ar trebui, cred, păstrat pentru experienţe cu adevărat dificile. Să mergi în razboi e riscant, să faci o operaţie pe creier, să urci pe Himalaya etc., nu să faci un film.

Dar în ce priveşte riscul financiar, aici e o discuţie foarte lungă. Sigur, nici un film românesc nu a avut milioane de spectatori la cinema, dar asta nu înseamnă că unele dintre aceste filme nu au adus beneficii de altă natură investitorilor, şi mă gândesc în primul rând la banii publici băgaţi în filme. Un film care are succes în festivaluri aduce nişte beneficii de imagine ţării respective, face un real serviciu societăţii care a investit bani in el.

Tot ce ştiu despre Iran, de exemplu, despre societatea, limba şi cultura acestei ţări, ştiu din filmele lui Abbas Kiarostami. Ca să revin la întrebarea legată de succesul financiar, vreau să mai adaug ceva: uneori, filmele care nu au succes de public pe moment, dacă sunt reuşite din punct de vedere artistic, rezistă mai bine în timp. Dacă gândim pe termen lung (şi cred că Centrul Naţional al Cinematografiei aşa ar trebui să facă), s-ar putea ca aceste filme "necomerciale" să aducă mai mulţi bani decât cele "de public".

Cât despre motivaţia mea de a face acest film, ei bine, motivaţia principală a fost chiar plăcerea de a face filmul. Îmi place această meserie şi încerc s-o fac cât mai bine.


NU-I PLAC LAUDELE
Ca sursă de inspiraţie pentru acest film ai avut reclamele pe care obişnuiai să le filmezi, şi anume spoturi de prezentare a câştigătorilor anumitor promoţii. "Cea mai fericită fată din lume" este o elevă. Deşi ai făcut un casting serios pentru acest rol, de ce ai ales o neprofesionistă?

Am ales o elevă de liceu, pe Andreea Boşneag, pentru că personajul trebuie să fie o adolescentă. Mi s-a părut mai cinstit aşa, ca actriţa să aibă vârsta personajului, şi nu să încerc să iau o femeie de 30 de ani care să se maimuţărească încercând să pară de 17. Andreea este o fată inteligentă, talentată şi cu bun-simţ.


Eşti un regizor talentat, fără îndoială. În afară de multele premii pe care le-ai luat cu filmele tale de scurt metraj, iată că debutul ca regizor de lung metraj ţi-a fost răsplătit deja... (cu el ai obţinut până acum cinci premii internaţionale şi, în afară de asta, filmul a fost selecţionat în ACID Programme la Festivalul de la Cannes 2009).
Aşadar, un film premiat şi... premiant înainte ca tu să-i faci lansarea pe marile ecrane în România. Care a fost cea mai bună critică de film care ţi-a fost făcută la acest lung metraj?

Nu ştiu dacă sunt un regizor talentat; "talent" e alt cuvânt folosit abuziv şi fără discernământ, de multe ori. Păi, dacă eu sunt talentat, atunci Yasujiro Ozu sau David Lynch cum sunt? Şi nu ştiu care a fost cea mai bună critică, nu pot judeca în aceşti termeni. Îmi plac reacţiile cinstite, directe, aşa că m-am bucurat când unii şi alţii mi-au spus în faţă că filmul li se pare o mizerie. E părerea lor şi o respect. Evident, sunt nişte tâmpiţi patetici, care n-au dreptate, dar le respect opinia şi le admir onestitatea.




PROVINCIALISM EXTREM
Nu prea ai încredere în tine, după cum spui într-un interviu. Ce anume ţi-ar putea ştirbi încrederea, atâta vreme cât ai participat la zeci de festivaluri de film cu producţiile tale, ai luat premii peste premii, cele mai multe dintre ele având distincţia de "marele premiu", de "cel mai bun film"...

N-am încredere în mine, şi ce dacă? Asta e. Am multe alte defecte în plus: sunt laş, fricos, egoist, incult, puturos şi mai pot adăuga câteva mii de alte defecte. Iar în ce priveşte premiile, lucrurile stau aşa: ele sunt o instituţie care ar trebui să dispară. Ar fi bine pentru toată lumea. Kundera spunea undeva că dacă scriitorii nu şi-ar semna cărţile, dacă ele ar apărea doar cu titlul lor, fără să se ştie cine le-a scris, 90 la sută din scriitori s-ar lăsa de meserie, nivelul literaturii ar creşte, iar invidiile din breaslă ar dispărea.

Cred că are dreptate şi cred că se poate aplica ideea asta şi în ce priveşte premiile. Sigur că pentru tine ca regizor e plăcut să ţi se recunoască valoarea muncii tale. Sigur că multe filme bune au fost premiate în mari festivaluri de film. Problema e alta: dacă un film bun nu ia premii, atunci e ignorat. Deşi el poate să fie foarte bun, deşi poate fi chiar o capodoperă.

Cine se uită mai cu atenţie la istoria filmului va observa că multe filme minunate nu s-au bucurat de recunoaştere la momentul apariţiei lor, nu au luat premii. Nu mereu, bineînţeles, dar destul de des, astfel încât părerea mea este că premiile trebuie privite mai circumspect. Şi e ceva normal aici, de multe ori o operă de artă radicală şi inovatoare pune probleme receptorilor ei, fie şi specializaţi, şi atunci nu se bucură de aprecierea pe care ar merita-o.

Şi mai cred că este datoria criticilor de film, a istoricilor de film, a jurnaliştilor şi a breslei să repare nedreptăţile; România dă dovadă, la acest capitol, de un provincialism extrem. Pentru mulţi critici de film, jurnalişti etc. (nu pentru toţi, dar pentru mulţi!), validarea unui film sau a unui cineast vine de "afară": ai luat un premiu important, atunci devii brusc un regizor care contează. N-ai luat premii, atunci eşti prost şi meriţi să fii ignorat. Or, lucrurile nu stau întotdeauna aşa.

E dureros să vezi că lumea te bagă în seamă în primul rând nu pentru că ai fi făcut filme bune, ci pentru că ai luat nu ştiu ce premii. Şi e dureros să vezi filme valoroase, mai puţin premiate, care nu sunt apreciate cum ar trebui. La fel se întâmplă şi cu publicul, din păcate... Intri într-o librărie, spre exemplu, şi din oferta de mii de cărţi despre care nu ştii mare lucru o cumperi pe aia care are banderola roşie cu "Premiul Nobel".

Până la un punct e normal, n-ai cum să le citeşti pe toate şi atunci te gândesti că un scriitor care a luat Nobelul nu poate fi prost, n-ai cum să dai greş.


Dar pe tine cum te-au ajutat în carieră premiile pe care le-ai luat până acum?
M-au ajutat, pentru că fără premii nu cred că obţineam finanţare pentru lungmetraj.


Bun, deci au şi ele rolul lor, deşi spui că ar trebui desfiinţate. Au dat girul calităţii, valorii filmelor tale...
Evident că premiile au rolul lor. Am vrut doar să arăt că există şi o contraparte neplăcută a lor. Sigur, ideea lui Kundera era mai degrabă una metaforică; se referea cumva la faptul că se pune uneori mai mare accent pe detaliile vieţii unui autor decât pe opera lui luată în sine.


SFERTODOCŢI FUDULI
Eşti unul dintre pionierii telenovelelor româneşti. Ai regizat, în 2002, câteva episoade din "În familie". Ai declarat că ai fost dat afară pentru că nu erai competent. Ce reproşuri ţi-au fost aduse şi cum ai privit acea experienţă?

Mi s-a spus că eram un regizor prost, actorii erau nemultumiţi şi s-au plâns de mine producătorilor. Întotdeauna actorii cred că se pricep la toate şi cred despre ei că sunt foarte deştepţi. În realitate, majoritatea actorilor români e formată din sfertodocţi fuduli, care nu înţeleg absolut nimic din cinema, dar au orgolii uriaşe. Nu degeaba Hitchcok îi considera pe actori "vite".

Nu sunt toţi aşa, bineînţeles. Majoritatea celor cu care am lucrat în filme sunt mişto. Sunt prieten cu Gabriel Spahiu şi cu Şerban Pavlu, de exemplu; sunt actori extrem de buni, oameni foarte deştepţi şi pasionaţi sincer de film şi de meseria lor.