Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Raoul Taburin este un geniu al bicicletelor. Poate depista orice defecțiune doar folosindu-și auzul. Puțini ar crede că Raoul ascunde un secret care îl bântuie și pe care a tot încercat să-l împărtășească: în ciuda experienței sale de mecanic, Raoul nu-și poate ține echilibrul pe două roți.
Filmul Secretul lui Raoul Taburin/ Raoul Taburin, care va fi lansat în cinematografele din România pe 23 august, este o adaptare a romanului grafic realizat de Jean-Jacques Sempé, regizată de Pierre Godeau, pe un scenariu semnat de Guillaume Laurant (Amélie și A Very Long Engagement).
Dacă e cineva care ştie ceva despre biciclete acela trebuie să fie Raoul Taburin (Benoît Poelvoorde), vânzătorul oficial de biciclete din Saint Céron, un superb sătuc din sudul Franţei. Dar Raoul ascunde un secret teribil: nu a reuşit niciodată să-şi ţină echilibrul pe o bicicletă. Când fotograful Hervé Figougne (Edouard Baer) se mută în Saint Céron, cei doi bărbaţi devin repede amici şi, când Hervé se oferă să-l fotografieze pe Raoul mergând cu bicicleta pe buza unei prăpăstii, pare că a sosit momentul adevărului. Raoul face tot ce-i stă în putinţă ca să evite şedinţa foto, dar universul îi este împotrivă şi bărbatul trebuie să-şi accepte în sfârşit destinul.
Celebru în Franța în special pentru cartea pentru copii „Le petit Nicolas”, ilustratorul Jean-Jacques Sempé spune despre romanul grafic „Raoul Taburin” că „s-a născut într-un fel deloc spectaculos. Într-o zi, mă gândeam la un proiect de carte. Iubesc bicicletele, am mers toată viața pe bicicletă, mai puțin de când am început să am probleme de sănătate. Însă înainte, eram călare pe bicicletă indiferent de vremea de afară. Uneori, soseam în vizită ud leoarcă, având o înfățișare de-a dreptul lamentabilă, dar așa se întâmpla. Într-o zi, pentru că mergeam mereu cu bicicleta în Paris, m-am gândit: ce m-aș face eu fără bicicletă în Paris? Și de acolo mi-a venit ideea acestei povești: cea a unui om și a bicicletei sale”.
Descris de către cunoscuta publicație franceză Le Figaro drept „un film optimist al cărui umor este perfect adaptat unui public familial”, Secretul lui Raoul Taburin/ Raoul Taburin îi are în rolurile principale pe Benoît Poelvoorde (Le tout nouveau testament, r. Jaco Van Dormael), Edouard Baer (Asterix and Obelix Meet Cleopatra, r. Alain Chabat) și Suzanne Clément (Mummy, r. Xavier Dolan).
Citește pe Antena3.ro
Interviu cu Pierre Godeau (regizor)
de Anne-Claire Cieutat
Ce anume v-a emoționat în universul lui Sempé și în Secretul lui Raoul Taburin, în mod special?
Tandrețea, bonomia și umorul lui mă emoționează peste măsură. Mă regăsesc cu totul în universul său. Pentru mine, Sempé e ca un lift: îmi permite să ajung într-un spațiu al credibilului și al inteligenței la care nu cred că aș fi putut avea acces fără sprijinul său…
Ce anume este cinematografic în universul lui, în opinia dumneavoastră?
Simplitatea universului său e cinematografică. Dar e destul de delicat, pentru că modul în care folosește cadrele ascunde un pericol: și anume, să facem o serie de crochiuri fără să intrăm în miezul scenelor, iar astfel filmul să sfârșească doar ca o succesiune de diapozitive. Așadar, este vorba despre intrarea în subiectul viu, chiar dacă scena este mută, sau dialogurile se poartă fără cuvinte… pentru a trece dincolo de suprafața mizei, indiferent cât de imperceptibilă și de discretă e.
Tentația fanteziei sau a onirismului era deja prezentă în primele dumneavoastră două filme, Juliette și Éperdument…
Desigur. Numitorul comun este faptul că, mai presus de orice, ador să spun povești plecând de la personaje - sau mai degrabă, de la persoane - încercând să le înțeleg și făcându-le portrete. Onirismul este o parte importantă din acest complex: mereu mă întreg la ce anume visează personajul meu. Mai este și chestiunea a ceea ce vedem și ceea ce nu vedem, a ceea ce se spune și a ceea ce nu se spune. Visul și poezia permit exprimarea a ceea ce este trăit, experiențele prin care trece personajul. Am și o latură naivă, copilărească, extrem de visătoare.
După un film despre pușcărie, iată un film cu acțiunea desfășurându-se în aer liber.
Da, am spart zidurile cu el! Ceea ce dă o senzație minunată de bine: albastrul cerului, natura… Desigur, subiectul o cerea. Natura are un loc foarte important în opera lui Sempé. Deseori, ea este un decor vast, în care se regăsesc, minuscule, personajele sale. Sempé este omul din mijlocul mulțimii sau omul singur în fața imensității naturii. Din acest punct de vedere, îmi plac enorm scenele între Raoul și capră. Capra, în calitate de unica lui confidentă, acest lucru mi-a plăcut.
Cum ați lucrat pentru a îmbogăți și mai mult această poveste?
Scopul a fost să fim fideli în întregime lui Sempé. Așadar, cum să-i dăm și mai multă prestanță acestei povești fără s-o denaturăm? A fost o lucrare de filigran. Guillaume Laurant, scenaristul filmului, a avut ideea vocii din off, care era cea mai bună modalitate de a traduce pentru marele ecran micile fraze care însoțesc desenele lui Sempé. Raoul a devenit astfel naratorul, ceea ce nu se întâmpla în carte. Apoi a trebuit să găsim idei care să nu pună accentul pe intriga nu foarte spectaculoasă. Am făcut eforturi să nu cădem în capcana unei “biografii a lui Raoul Taburin” renunțând la toate scenele care nu vorbeau despre conflictul intim al personajului, pentru a aborda mai bine scene care evocau deja cartea și care îmi sunt dragi, precum relația de rudenie, realizările și percepția de sine. Deoarece filmul acesta îmi este așa de drag, m-am angajat în acest travaliu de meticulozitate, pentru a descrie cât mai bine cu putință traiectoria intimă a lui Raoul.
Am crescut ponderea unor personaje mai discrete, precum cel al soției sale. Voiam ca Madelaine să fie un vector de acțiune și mai ales să fie în centrul finalului. Personajul tatălui a fost și el adăugat, și, de fapt, ideea de rudenie: necesitatea absolută de a merge pe bicicletă a lui Raoul provine din faptul că fiii negustorilor preiau afacerile părinților lor, în sat. Acest detaliu face parte din întreaga construcție dramatică, deoarece tatăl său este un factor important.
De ce nu v-ați imaginat și un personaj al mamei?
Mama lui Raoul a fost multă vreme în stadiul de scriere în scenariu. Dar ne-am dat seama că povestea era mai puternică fără ea, pentru acest lucru accentua secvențele între tată și fiu, care deveneau astfel întâlniri directe între ei. Faptul că nu exista decât tatăl în viața lui Raoul aducea melancolie, ceea ce nu e niciodată departe de universul lui Sempé.
Narațiunea este retrospectivă în film, spre deosebire de carte…
Am considerat mereu că miza discursului nu era să cunoștem secretul lui Raoul, ci mai degrabă “Cum se poate trăi cu un astfel de secret?”. Nu suntem într-un thriller, ci mai degrabă într-o poveste. O poveste simplă ca miză, însă în același timp, intimă, fundamentală și universală, care ridică următoarea întrebare: cum putem reuși să fim noi înșine în mijlocul celorlalți? Această întrebare a reprezentat reperul pentru întreaga narațiune… având grijă ca povestirea să fie plăcută. Era obligatoriu. Trebuia să aibă savoare. Spectatorului să-i placă să i se povestească. Ca atunci când suntem copii, seara înainte de culcare, cu o excepție, desigur: să ținem spectatorul treaz! Dar nu există revelații, nu acesta este obiectivul.
Cum v-ați imaginat zborul lui Raoul, care este în același timp și o desprindere?
Partea complicată aici era să păstrăm simplitatea. Trebuia să filmăm un zbor spectaculos, dar fără să exagerăm. Aceeași chestiune s-a aplicat și pentru zborul de pe bicicletă de la școală, când Raoul era copil. Aceste secvențe sunt filmate în cadre speciale. Întreaga regie este astfel destul de expusă: după cum este cazul și în anumite scene de acțiune.
După “zborul aerian” al lui Raoul, vocea din off evocă o “comuniune celestă” între el și bicicleta sa. E metafizic și amuzant, în același timp…
Cinemaul ne permite să dăm corporalitate acestei idei. Ceva mai mare decât Raul e în joc în acel moment. Acel moment este, așadar, cinema în toată puterea lui. Plecăm de la ceva intim, relația dintre Raoul și bicicleta sa și avem acces la o apoteoză din vis. Este visul său de la spital, în momentul său de vulnerabilitate: își imaginează că a găsit în sfârșit echilibrul în cer pe bicicleta sa, într-un moment suspendat în timp. Cinemaul permite suspendarea timpului. Iubesc această idee că cinemaul permite rescrierea vieții. Și mai este și citarea discretă a secvenței din E.T., care mă bucura! Se mula pe moment, era ca o prelungire magică.
Secretul lui Raoul Tabourin, ca întreaga operă a lui Sempé, de altfel, are o dimensiune existențială. Ați fost sensibilizat de acest detaliu?
Desigur. E o dimensiune aproape sacră a operei lui. Perspectiva suspendată: privim de foarte de sus omuleți care se agită în vâltoarea destinelor lor.
Ce anume a implicat acest fapt, din perspectiva regiei?
Secvențele debutează deseori printr-un cadru general. Însă, desigur, există și cadre strânse: vorbim de cinema, iar aici ne depărtăm de estetica lui Sempé. Aici a intervenit partea dificilă: trebuia să ne apropiem de personaje însă în același timp, să avem grijă la aspectul cadrelor.
Cum ați ajuns la ideea cu trăsnetul care se aude de fiecare dată când Raoul încearcă să-și dezvăluie secretul?
Ideea trăsnetului nu există în carte. Am creat-o ca un artificiu al povestirii, ca un semn al nenorocirii care îl urmărea pe Raoul și care ne permite să trecem de la dramă la tragedie, fără însă să fie o trecere tristă.
Cum ați reușit să redați bicicleta lui Raoul, care are propria sa autonomie și propriile mișcări specifice și să dați astfel un aer fantastic întregii povești?
Imaginându-mi un dialog mut între Raoul și bicicleta sa, pentru că asta mi-a dat ideea de a-i oferi o autonomie deplină și aparte. Suntem în apropierea ideii de animal domestic, însuflețit. Iar această idee este parte din poezia emanată de întreg. Și mai credeam și că acest detaliu sublinia și mai mult nedreptatea situației lui Raoul: atunci când bicicleta îl urmează, el își păstrează echilibrul, însă în clipa în care urcă pe ea, cade.
Bicicleta reprezintă și un sunet…
Am început editarea sunetului prin design de sunet. Ceea ce rareori se întâmplă în cinema. Și am creat sunete pentru întregul film, câte unul specific pentru fiecare bicicletă. Bicicleta tatălui lui Raoul are sunetul unei locomotive, aproape ca o respirație obosită; bicicleta lui Sauveur, campionul, fluieră; cea a fetiței este melodioasă; iar cea a lui Raoul are un sunet care evocă părțile unui mecanism, spițele, propria sa mecanică. Acest “tic-tic-tic” contribuie la personificarea sa.
L-ați avut în vedere pe Benoît Poelvoorde de la bun început pentru rolul din Secretul lui Raoul Taburin?
Nu îl știam pe Benoît, dar mi se părea alegerea evidentă pentru rol. Aveam nevoie de un actor extrem de expresiv, pentru toate scenele mute. I-am trimis scenariul și mi-a răspuns după trei zile. Am înțeles atunci că era cel mai mare fan al lui Sempé de pe pământ și că avea să fie apărătorul spiritului lui în timpul filmărilor, fiind capabil să-mi spună dacă rămăsesem fideli spiritului lui Sempé sau nu. Lucru care m-a liniștit și mi-a dat încredere. Ceea ce s-a și confirmat, de altfel, în timpul filmărilor. A fost perfect. Nici măcar nu a trebuit să-i dau indicații de joc, își știa rolul și știa universul filmului pe de rost.
Cum i-ați găsit pe ceilalți trei actori care îl joacă pe Raoul la vârste diferite ale tinereții?
Am trecut printr-un proces extrem de lung de casting. Trebuia ca toți acești actori să aibă o privire melancolică și să semene cu Benoît Poelvoorde, care îl reprezintă pe Raoul adult. Alegerea lui Benoît a condus restul casting-ului pentru tinerii Raoul.
Édouard Baer și Benoît Poelvoorde formează un duet cu accente de complicitate pe ecran…
Ceea ce poate să apară cel mai mult pe ecran este complicitatea dintre două persoane. Pentru că erau multe scene mute de filmat, ne trebuia realmente să filmăm o prietenie. M-am interesat și m-am gândit la Édouard Baer, care îmi părea a fi complicele ideal. Ador pudoarea amândurora. Cei doi se situează pe ecran între timiditate și nevoia de a se destinde, ceea ce mi-a plăcut mult să surprind prin camera de filmat.
Unele dialoguri rostite de Édouard Baer îi seamănă mult, ca și această expresie foarte bine legată de întregul context, “Știu cine sunt”…
E, într-adevăr, o expresie a lui Édouard! Lucru care nu apare nici în scenariu, nici în carte. Partea formidabilă cu actorii este faptul că am putut colabora cu ei în tot procesul. Cu Édouard, am petrecut mult timp repetând scenele lui. Așadar, poseda o adevărată viziune de ansamblu despre film și era extrem de prezent în ceea ce se juca, lucru care a permis unele improvizații, precum această expresie.
Suzanne Clément conferă o gingășie autentică personajului Madelaine…
De mult îmi doream să lucrez cu ea. Și îmi plăcea foarte tare ideea că această poveste atemporală și universală să fie redată prin jocul unui francez, al unui belgian și al unei canadiene din Quebec! De altfel, chipul lui Suzanne are un aer atemporal. Are o latură iubitoare și maternă care aduce gingășie filmului. Întruchipează un element stabil în viața lui Raoul. Iubirea sa e constantă și niciodată dezamăgitoare.
Grégory Gadebois, cum s-a impus el în rolul tatălui lui Raoul?
Țin enorm la acest actor. Toate scenele mute au fost o provocare pentru el. Grégory este extrem de atent la recuzita cu care lucrează. El a avut ideea unei pipe care atârnă permanent în colțul gurii și care conferă o formă autentică întregului personaj.
Și Vincent Desagnat, în rolul lui Sauveur Bilongue, campionul ciclist?
Mi s-a părut mereu că el posedă o latură amuzantă și poetică. Aduce umor și delicatețe filmului prin rolul campionului de ciclism. Este totodată un desenator de forță și un mare fan al lui Sempé.
Ziua în care Sempé a venit la filmări trebuie fi fost ca un adevărat festin!
Toată lumea era în extaz, cu mine în frunte, deși eram extrem de speriat! Era ziua în care filmam startul cursei. Era multă figurație, erau enorm de multe lucruri de gestionat. O zi extrem de densă, dar toată lumea era emoționată să-l avem în mijlocul nostru.
De la începutul filmului până la sfârșit, imaginea este solară și călduroasă…
Culoarea în sine a reprezentat un subiect, pentru că în carte apare puțin. Sunt tușe de culoare pe detalii, în general acolo unde are loc acțiunea. Cum să transpunem asta în imagini? Mi-am spus că ar trebui să avem dominante pastelate pentru decor și figurație, iar costumele actorilor principali să aibă culori mai saturate, pentru a crea un aer prietenos și uniform. Voiam ca lumea să se simtă bine cu aceste imagini, să fie plăcute vederii. A fost o adevărată provocare să plecăm de la ideea decorului unei naturi în plină vară, dar grație contribuției lui Claire Mathon la imagine, Yan Arlaud la decoruri și a lui Nathalie du Roscoät, la costume, cred că am reușit.
Cum ați ales decorurile filmului?
Nu a fost simplu, pentru că nu aveam un buget nelimitat, însă exigențele estetice erau mari, având în vedere că voiam să redăm spiritul universului lui Sempé. Am filmat într-un mic sat din sud, la Venterol, în Drôme. A trebuit să eliminăm toate semnele prezentului: am refăcut toate fațadele magazinelor, am mascat fațada bisericii.
Apoi, am avut un declic, în momentul în care am realizat că Sempé vorbește despre noi, despre oameni din jurul său, într-un fel, cum o face Depardon, ale cărui fotografii le-am studiat mult. Așadar, nu era cazul să excludem oamenii din sat. Ca atare, am filmat cu locuitorii, care au avut roluri mici sau au făcut figurație.
În acest fel, s-a stabilit o punte între poveste și naturalismul său, ceea ce făcea filmul posibil, din perspectivă vizuală și estetică. Trebuia pur și simplu să fim atenți să găsim echilibrul ideal pentru ca acest aspect al filmului să fie dezvăluit, fără a fi însă stilizat.
Cum ați gândit ritmul filmului?
Trebuia să separ cele două părți: înainte de sosirea lui Figougne/Edouard Baert și după. Când el e acolo, scenele au mai mult dialog. Înainte, filmul era aproape mut. Nu a fost simplu să alegem ritmul, nici să stabilim durata filmului, pentru că la început aveam multe recomandări și voce din off. Cea mai mare provocare pentru mine era să dau timp privirii. Ritmul vocii din off era și el important, pentru că dictează tempo-ul începutului, printre timpii muți. Ulterior, când dialogul începe să se instaureze, ritmul devine mai clasic.
Timpul pare suspendat în această poveste: personajele nu își schimbă niciodată costumele…
E o idee care a apărut încă de la începutul scenariului. Acest fapt ar fi conferit filmului caracterul său de fabulă. Trebuia ca această poveste să fie atemporală. Bicicleta permitea acest lucru, pentru că ea nu are vârstă. Singurul accesoriu care poate fi datat este televizorul. În afară de acesta, nu există niciun indiciu despre epoca istorică. Am vrut totodată să folosesc un cântec în engleză pentru momentul balului: e un mic anacronism pe care mi l-am putut permite. Anumite costume au o marcă a perioadei, însă unele, precum cel al lui Figougne, sunt destul de contemporane. Și, în fond, o salopetă nu are vârstă!
Cum ați lucrat la muzica filmului, care la un moment dat reiterează și un fragment din Marșul Turc…
Îmi plăcea mult ideea că satul ar putea fi ca un fel de manej care evocă timpul în scurgerea sa, ca în ciclicitatea vieții. Iar muzica redă acest fapt.
Ce vă doriți să transmiteți prin acest film?
Le-am arătat fraților mei mici, de 6 și de 10 ani, filmul. Au rezumat totul astfel, când au ieșit de la proiecție: “Când ai un secret, mai bine îl zici.”
Ce anume a schimbat acest film în dumneavoastră?
Faptul că am făcut o adaptare după Sempé mi-a permis gesturi de o îndrăzneală pe care nu mi le-aș fi îngăduit niciodată de unul singur, iar asta m-a adus mai aproape de mine însumi. Am învățat mult. Cel mai mare inamic al meu este autocenzura. Și faptul că aveam între mine și mine universul lui Sempé, în mod paradoxal, m-a scăpat de asta. Astăzi mă simt mult mai liber.
