Sinişa Dragin: "Eu văd filmul ca o frescă a realităţii"

Jurnalul Naţional: Filmul este o producţie româno-sârbo-austriacă. A fost greu să obţineţi finan­ţa­re?
Sinişa Dragin: Foarte greu. Doi ani şi ceva am lucrat ca să adun fonduri. Banii au venit într-un final de la CNC, Ministerul Culturii din Serbia, Eurimages, Viena Fund Film,TVR şi Hubert Bals Fund din Olanda.

Care a fost factorul-declanşator în realizarea acestui film?
"Dacă bobul nu moare" are la ba­ză o legendă românească din Ar­deal pe care am citit-o acum mulţi ani şi am ştiut că o să fac într-o zi un film cu te­ma asta. Eu văd filmul ca o frescă a rea­lităţii, a prezentului, motiv pentru care am aşteptat momentul când s-a putut adapta subiectul istoric la o po­veste din zilele noastre care să aibă o legătură mai mult sau mai puţin lo­gi­că cu ceea ce s-a întâmplat atunci.

Legenda bisericii-fantomă...
Da. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Transilvania făcea parte din marele Imperiu Austro-Un­gar, potrivit legilor în vigoare, nu se puteau construi biserici ortodoxe. Ţăranii dintr-un sat din Ardeal au găsit însă o soluţie ingenioasă: s-au hotărât să cumpere o biserică din lemn gata făcută dintr-un sat vecin. Au adunat bani şi în primăvara anului 1778 au început ceea ce multora li s-a părut imposibil: să mute bise­rica cu tot ce era înăuntru, zece kilometri în sus, până în satul lor. Au tăiat-o pur şi simplu din temelii, apoi au legat-o cu funii groase şi au început s-o tragă cu ajutorul a 20 de perechi de boi, planificând mutarea în aşa fel încât la începutul iernii să ajungă la râul care curge între cele două sate şi să-l treacă atunci când gheaţa va putea suporta greutatea bisericii. Dar inevitabilul s-a produs: gheaţa a ce­dat, biserica a căzut pe fundul râului şi sărbătorile de iarnă au fost prăznui­te pe apa îngheţată. Când a venit pri­mă­vara, au încercat s-o tragă afară, în­să cu toate strădaniile lor bise­rica a luat-o la vale... Peste ani, cineva a ve­nit în sat şi le-a zis că se vorbeşte des­pre o biserică de lemn pe Dunăre care apare noaptea şi din care se aude un popă cântând, iar sătenii au re­cu­noscut-o de îndată. De aici legenda...

Naratorul legendei este Hans, un pescar bătrân care trăieşte într-o colibă la frontiera între România şi Serbia...
De ani buni, în timpul marilor schimbări sociale şi politice în această parte a lumii – căderea comunismului, războaiele pe teritoriul fostei Iugoslavii, NATO, bombardarea Serbiei şi Kosovo, Hans îi duce peste râu pe cei care, din diferite mo­ti­ve, nu pot să treacă frontiera legal. În barca lui o să-i întâlnim pe sârbul Iorgovan, care trebuie să-şi aducă înapoi fiul mort într-un accident de maşină în România, şi pe românul Nicu, a cărui fiică a fost vândută ca prostituată în Kosovo. Strădaniile oamenilor de acum două secole de a îndeplini ţelul pe care şi l-au propus corespunde cu strădaniile eroilor noştri care au cu totul alte misiuni. Voinţa de a face ceea ce ai pornit să faci mi s-a părut lipiciul potrivit pentru aceste poveşti.

La ce festivaluri aţi mers până acum? În ce măsură acest circuit in­ternaţional garantează succesul unui film în România?
Premiera mondială a avut loc la festivalul de filme din Tokyo, unul din cele 13 festivaluri de categoria A din lume, în octombrie 2010. A mai fost prezentat la Cairo, iar premiera europeană a avut loc la Rotterdam în februarie, unde a obţinut premiul publicului Hubert Bals Fund. Desi­gur... Desigur, este necesară participarea la festivaluri, pentru că atunci când vrei să faci premieră în România cauţi să te legi de ceva. E foarte greu să distribui un film românesc aici atât timp cât distribuitorii sunt dezinteresaţi. Filmul autohton are destule pro­bleme... Deşi nu e tocmai o măsură liberală, e absolut necesară o lege care să îi oblige pe distribuitori ca un anumit procent din filmele pe care le rulează în cinematografe să fie româneşti sau măcar europene. Fără distribuţie, fără public, tu ca regizor te simţi fleoşcăit. Am lucrat patru ani la acest film, am investit energie, bani, timp, nervi... poate e bun, poate nu e bun, asta rămâne de văzut. Trebuie să ţi se ofere şansa să testezi, să vezi reacţia publicului.

"Filmul nu îţi oferă o rază de speranţă sau de căinţă", este afirmaţia unui critic de film de la Hollywood Reporter. Cum comentaţi?
Filmele mele abordează o tema­tică grea fără îndoială, dar dacă nu există rază de speranţă, dacă nu există un catharsis la sfârşitul filmului, în care tu-ţi consumi ceea ce ai văzut şi dacă nu simţi că există sens în toată treaba asta, atunci am greşit şi am făcut o prostie. Sper că n-am făcut... Sigur că filmul este complex, dar aşa e şi viaţa. Eu nu încerc să fac altceva decât ceea ce văd şi mai ales simt în jurul meu, nu pot să fac filme uşoare dacă eu nu văd aşa ceva în jur...

Titlul face referire la citatul bi­blic: "Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce mult rod"?
Exact, cu asta se şi termină. Cu mulţi ani în urmă am citit unul dintre jurnalele lui Guy de Maupassant, unde am regăsit acest titlu şi de atunci mi-a rămas în subconştient.

Sărăcie, mizerie, suferinţă... teme predilecte ale filmului românesc. Ce ar putea oferi România pozitiv ca şi subiect de film?
Partea plină a paharului este să găseşti sens în toate astea. Dacă ai un ochi şi inimă, găseşti şi aici. Ca regizor nu poţi să te limitezi la a prezenta realitatea pe care o ştim toţi, ca regizor trebuie să oferi un răspuns, o cheie emoţională. Diamantele cele mai frumoase sunt cele din gunoi... dar trebuie să le cauţi, în toată această mizerie trebuie să găseşti punctele umane, calde. România îţi oferă destule subiecte, sărăcia este întotdeauna "fotogenică", dar ca regizor nu poţi să te limitezi la asta. Fericirea omului depinde foarte puţin de bani. Scopul unui film este de a arăta transformarea unui personaj, revelaţia lui, trecerea la un alt nivel de existenţă.

Pe când premiera în România?
În primăvara asta. Sper...

"Dacă bobul nu moare" se bu­cu­ră de sprijinul unuia dintre cei mai apreciaţi producători europeni, Veit Heiduschka. Din distribuţie fac par­te: Ioana Barbu, Alexandru Bindea, Franz Buchrieser, Dan Condurache, Bryan Jardine, Horaţiu Mălăele, Mus­tafa Nadarevic, ş.a.