Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pasiunea pentru lectură, ce nu avea să-l părăsească nicicând, a descoperit-o în familia sa, în care tatăl, arhitect, era atras de artă, de teatru și de cărți rare. Ca elev la Liceul „Condorcet” din Paris, Gaston Gallimard îl cunoaște pe Roger Martin du Gard, de care îl va lega mai târziu o profundă prietenie, și își propune să scrie o carte, Diogène, despre atitudinea unui om ce se împotrivește civilizației, proiect niciodată împlinit. Renunță la studiile superioare și, ca secretar al marchizului Robert de Flers, autor dramatic, este la curent cu activitatea teatrală pariziană, publicând chiar câteva cronici în Le Figaro și în Le Journal amusant.
Librăria, înființată în 1919
„În 1910, colectivul revistei La Nouvelle Revue Française, ajunsă la al douăzeci și patrulea număr, aflat în căutarea unui editor cu un capital serios, apelează la Gallimard, care acceptă imediat propunerea: renunță la viața boemă și se dedică mediului livresc, alăturându-se celor ce vor deveni colaboratorii și prietenii săi: J. Rivière, Valery Larbaud, Léon-Paul Fargue, Jean Schlumberger, A. Gide. Viața sa personală se va subordona activității editoriale, al cărei țel declarat era descoperirea tinerilor scriitori de valoare. Odată cu impunerea revistei La Nouvelle Revue Française în viața literară pariziană, înființează celebra «librairie Gallimard» în 1919, care păstrează sigla NRF, dar care va lărgi sfera preocupărilor literare și a autorilor publicați”, reținea cercetătoarea Corina Sandu într-o minibiografie închinată faimosului editor (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Respingerea manuscriselor lui Marcel Proust
În jurul acestui medalion literar: „Gallimard inițiază celebrul comitet de lectură ce aviza publicarea sau respingerea unui manuscris (din comitet aveau să facă parte, în perioada interbelică, M. Arland, Jean Paulhan, Benjamin Crémieux, B. Groethuysen, Brice Parain). Printre primele titluri apărute la editura lui Gallimard se vor număra L’Otage (Ostatecul) de Paul Claudel, Isabelle, scriere a lui Gide, pe care acesta o va distruge ulterior, și Jean Barois, de Roger Martin du Gard. Istoria literară va reține însă și refuzul comitetului de lectură de la NRF-Gallimard (și mai ales împotrivirea lui Gide) în privința publicării celor două manuscrise ale tânărului Marcel Proust, À la recherche du temps perdu și Le Temps retrouvé, apărute ulterior la editura Grasset. Iubitor de artă, Gallimard se implică și în administrarea Teatrului Vieux-Colombier, propunându-și, prin programul scenic, să reacționeze împotriva mediocrității teatrului contemporan, privilegiind textul și jocul actorilor în raport cu elementele de decor”.
Încercările Marelui Război
În continuare: „Izbucnirea primului război mondial îndepărtează de editură o bună parte din colaboratori (Alain-Fournier și Ch. Péguy vor muri pe front), dar Gallimard, reformat, își urmează neobosit seria întâlnirilor cu scriitorii pe care dorea să-i publice. După 1917, aparițiile editoriale se înmulțesc, la fel și colecțiile lansate, aceasta datorându-se, în bună parte, și acordului în urma căruia Gallimard și compania preluau acțiunile editurii Hachette. În perioada interbelică, întemeiază, în paralel, o serie de reviste a căror menire era, pe de o parte, să promoveze autorii de la NRF, iar pe de altă parte, să susțină financiar editura: La Revue musicale (1920), La Revue juive (1925), Nouvelles littéraires (1922), Détective (1928), Du cinéma (1928), Marianne (1932). După activitatea în domeniul teatral, va urma implicarea în domeniul cinematografic: editura lansează colecțiile «Cinario» (pentru scenarii scrise de scriitori reputați) și «Cinéma romanesque» (romane scrise în urma difuzării unor filme de succes)”.
Milionar luminat și diletant al literelor
Din nou cercetătoarea Corina Sandu: „Tot mai mulți scriitori aflați în pragul afirmării sunt publicați grație geniului intuitiv al lui Gallimard (Saint-Exupéry, Dos Passos, Malraux, Simenon - cu o productivitate impresionantă și un succes pe măsură), fiind «recuperați» totodată scriitorii afirmați sub auspiciile firmelor concurente (Apollinaire, Max Jacob, Valéry); Gallimard devine astfel magnatul-editor, «un milionar luminat, un diletant al literelor» (P. Assouline). Va apărea chiar ca personaj în câteva romane cu cheie, sub pseudonime ușor de ghicit: Gaillard în romanul Sans remords ni rancune (Fără remușcări, fără ranchiună) (1953), de Francis Jourdain, Brouillard în La Fleur qui chante (Floarea care cântă) (1939), de André Beucler, Georges Bourguignon în romanul Aimée (1923), scris de prietenul său J. Rivière, cel îndrăgostit în secret de Yvonne Gallimard”.
Pe aripile succesului
Tot înainte: „Concurența celorlalte edituri pariziene, în primul rând a celei conduse de Bernard Grasset, nu face decât să-l stimuleze pe Gallimard în lupta pentru decernarea cât mai multor premii literare scriitorilor editați de el, dar el rămâne în umbră, limitându-se să scrie, rar, câteva rânduri apreciative pe marginea cărților ce-i plăcuseră. Geniului său editorial i se vor datora schimbarea titlului unui manuscris al lui Sartre, din Melancolia în inspiratul La Nausée (Greața) (1937), publicarea traducerii franceze a unuia dintre romanele cele mai de succes din toate timpurile - Pe aripile vântului (1939) - și lansarea apreciatei «Série noire». Efervescența literară va scădea însă în 1940, când în Franța ocupată de naziști editurile trebuiau să-și supună planul editorial cenzurii. Pentru ca NRF să-și continue activitatea, în 1940 conducerea revistei este preluată de Drieu La Rochelle, iar editura se orientează către publicarea de opere clasice din literatura universală”.
Sarea meseriei
În această perioadă, Gallimard devine organizator de concerte („Les Concerts de la Pléiade”), pentru ca în 1944, după Eliberare, să suporte din nou climatul de suspiciune și noua cenzură franceză și militară. După ce NRF este suspendată, va pune bazele unei noi reviste, Les Temps modernes (1945), ce apare până în 1952, când La Nouvelle Revue Française va fi relansată. „Principiul său, în afara oricărei politici, se subordonează activității de editor: «Să cauți... să depistezi… să descoperi: aceasta e sarea meseriei» și, modest ca întotdeauna, Gaston Gallimard va refuza în 1947 Legiunea de Onoare. Se bucură însă pentru premiile literare primite de scriitorii «casei» Gallimard și prezidează tot mai numeroasele colecții ale editurii: «Le Chemin», «Le point du jour», «La Pléiade», «La Croix du Sud» (coordonată de R. Caillois), «Idées», «Bibliothèque des sciences humaines», «Encyclopédie de la Pléiade» (coordonată de R. Queneau), «Bibliothèque de philosophie» (coordonată de Sartre)”, mai menționa biografa Corina Sandu.
Discreție până la moarte
În încheiere: „Spre sfârșitul vieții, Gallimard îl formează ca urmaș la cârma imperiului Gallimard pe fiul său, Claude, și este îndurerat de trecerea în neființă a celor cu care colaborase o viață: J. Paulhan, J. Schlumberger, B. Parain, Hirsch. La nouăzeci și patru de ani, bolnav, asistă în continuare la ședințele comitetului de lectură, dar își află liniștea în lectura preferată - Diderot. În șaizeci și cinci de ani de activitate editorială, cărțile purtând pe copertă sigla Gallimard câștigaseră optsprezece premii Nobel, douăzeci și șapte de premii Goncourt, optsprezece premii pentru roman ale Academiei Franceze, douăsprezece premii Interallié, șapte premii Médicis, zece premii Renaudot... Gallimard, supranumit «rege al editării, locotenent general al literaturii, prinț al romanului» (J. Dutourd), a rămas însă modest, dorind ca, după moartea sa, să fie înhumat în cea mai mare discreție, în micul cimitir din Pressagny-l’Orgueilleux”.
50 de ani se vor fi împlinit în 25 decembrie 2025 de la moartea editorului Gaston Gallimard.
„În 1910, colectivul revistei La Nouvelle Revue Française, aflat în căutarea unui editor cu un capital serios, apelează la Gallimard, care acceptă imediat propunerea: renunță la viața boemă și se dedică mediului livresc”, Corina Sandu, cercetătoare
Geniului editorial al lui Gallimard i se datorează schimbarea titlului unui manuscris al lui Sartre, din Melancolia în inspiratul La Nausée (Greața) (1937).
„Să cauți... să depistezi… să descoperi: aceasta e sarea meseriei”, Gaston Gallimard, editor
În șaizeci și cinci de ani de activitate editorială, cărțile purtând pe copertă sigla Gallimard au câștigat optsprezece premii Nobel, douăzeci și șapte de premii Goncourt, optsprezece premii pentru roman ale Academiei Franceze…
Citește pe Antena3.ro
